Despre libertate şi determinism, sau despre cît de liberi suntem

Marii filosofi ai tuturor timpurilor au meditat îndelung asupra ideii de libertate şi, în funcţie de concluziile fiecăruia, am putea sa-i împarţim în două tabere:  prima tabără ar fi a acelora convinsi că libertatea există şi că prin urmare omul poate deveni liber, iar a doua a celora care neagă existenţa libertăţii; după aceştea din urmă, omul, prin insăşi natura sa, nu poate ajunge niciodată liber. Prin urmare avem de-a face cu două teorii absolut contradictorii şi senzaţionale, pe care, cred eu, ar trebui să le studiem cu mai mare atenţie.

Dacă cineva m-ar întreba care dintre cele două teorii îmi place mai mult, recunosc că m-ar pune într-o încurcătură, fiindcă atît una cît şi cealaltă îmi sunt aproape. Dar pentru că cei mai multi dintre prietenii mei vorbesc cu prea mare lejeritate despre libertate, fiind foarte siguri de existenta ei, m-am gîndit să trec de partea cealaltă a baricadei şi să aduc argumente în favoarea ideii că omul nu poate fi niciodata liber.

Pentru început va trebui să aduc un termen nou în discuţia noatră şi anume determinismul. Ce înseamna acest lucru? Determinismul este o concepţie filosofică potrivit căreia toate fenomenele fizice, sociale, biologice, psihologice, din întregul univers, se explică prin înlănţuiri de cauze şi efecte. La baza acestei concepţii stă altă teorie, numită cauzalitatea. Conform cauzalităţii nici un act sau eveniment din univers, luat ca efect, nu poate lua naştere şi exista, aşa, de la sine, ci numai motivat de o cauza sau mai multe. Şi de vreme ce toate actele şi alegerile unui om sunt generate de o cauză, înseamna că ele nu sunt alegeri libere, ci rezultate ale unei constrîngeri cauzale. La rîndul lui, efectul devine automat cauza pentru un alt efect şi aşa mai departe.

Unii filosofi au negat vehement teoria, motivînd că nu toate efectele au o cauză, dar după părerea mea aceştea nu au dreptate. Filosoful Benedict Spinosa a explicat destul de convingător că dacă noi nu cunoaştem cauzele unui efect, asta nu înseamna că ele nu există şi a dat un exemplu (care a rămas celebru) cu o piatră care se rostogoleşte din varful muntelui: “Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează numai din necesitatea naturii sale, iar constrîns acela care e determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel numit şi determinat. […] De exemplu, o piatră primeşte de la o cauză externă ce i-a dat impuls o anumită cantitate de mişcare, datorită căreia continua să se mişte în mod necesar şi după ce a încetat impulsul cauzei externe; piatra este cosntrînsă să continue să se mişte nu din necesitate, ci prin impulsul cauzei externe. […] Mai departe, gîndiţi-vă, dacă vreţi, ca piatra, în timp ce continua să se mişte, cugetă şi ştie că tinde, pe cît poate, să continue mişcarea sa. De bună seamă ca această piatră, fiind conştientă numai de tendinţa ei şi nefiind deloc indiferentă va crede că este cît se poate de liberă si că ea continuă să se mişte numai fiindcă vrea aşa. Aceasta e libertatea umană pe care toţi se fălesc că o au şi care constă numai în faptul că oamenii sunt conştienţi de faptele lor şi nu cunosc cauzele care îi determină”. (Benedict Spinosa, Scrisoarea nr. 58 catre G. H. Schuller)

Cîţiva filosofi antici, adepţi ai stoicismului, cum ar fi Marcus Aurelius (împărat roman) şi mai ales Epictet (filosofia căruia am îndrăgit-o înca din liceu) au căutat să desluşească destul de îndrăzneţ realităţile umane împărţindu-le în cele care stau în puterea omului şi în cele care nu stau în puterea acestuia. Cele care sunt în puterea noastra, spunea Epictet, sunt dorinţa, impulsurile, aversiunea, părerea, sufletul, etc, iar cele care nu stau în puterea noastră sunt trupul, moartea, faima, sărăcia, etc. Pentru a fi liberi, considera Epictet, nu trebuie să manevrăm decît cu realităţile asupra cărora avem putere, căci dacă vom încerca să înlăturăm moartea, faima sau să ne opunem legilor trupului ne vom cufunda în nenorocire. “A fi liber, spunea Marcus Aurelius, nu înseamnă a putea obţine tot ceea ce doreşti, ci a nu dori ceea ce nu poţi obţine, a aspira la ceea ce este realizabil. Secretul libertăţii nu stă în dominarea necesitătii, ci în dominarea propriilor dorinţe şi aspiraţii.” (Marcus Aurelius, Către sine)

Un alt termen important pentru discuţia noastră este cel de liber arbitru. Concepţia acestui termen presupune libertatea omului de a alege, de a arbitra toate lucrurile după bunul său plac, neconstrîns de nimeni. (Ceea ce eu tocmai încerc să demonstrez că este imposibil). Despre liberul arbitru a scris şi filosoful francez Voltaire, care aduce, după părerea mea, cele mai concludente argumente în favoarea determinismului şi care îi contrazice pe stoici cît se poate de frumos. Gînditorul francez se întreabă retoric la un moment dat cum de e posibil ca în natură să existe efecte care au cauză şi efecte care nu au cauză? După Voltaire nu există absolut nici un efect fără cauză. Mai mult decît atît, el afirmă că omul nu poate fi liber niciodată, fiindcă nu se naşte cand vrea el şi nu moare cînd vrea el (cu toate că un personaj dostoevskian sfidează acest de-al doilea principiu şi, purtînd în permanenţă asupra sa un revolver, declară că este un om absolut liber, întrucît poate muri oricînd doreşte el şi nu altcineva!).

Tot Voltaire mai adaugă că omul nu este nici măcar stăpînul propriilor sale idei, pentru că nimeni, spunea el, nu poate garanta că peste o oră sau peste cinci minute nu-şi va schimba radical aceste idei.

Liberul arbitru a fost criticat şi de filosoful german Friedrich Nietzsche, care îi găseşte alte slăbiciuni: “Azi nu mai avem nici o milă pentru conceptul de “liber arbitru”; ştim prea bine ce este el de fapt – cel mai ticălos dintre toate artificiile teologilor, menit să facă omenirea “răspunzătoare” în sensul lor, adică dependentă de ei. […] Oriunde se caută responsabilităţi, ceea ce acţionează de obicei este instinctul de a vrea să judeci şi să pedepseşti. […] doctrina liberului arbitru a fost inventată în esenţă pentru scopul de a pedepsi, adică pentru că se dorea imputarea vinovăţiei. Întreaga psihologie veche, psihologia voinţei, era condiţionată de faptul că iniţiatorii ei, preoţii şi conducătorii vechilor comunităţi, vroiau să-şi creeze dreptul de a pedepsi – sau vroiau să creeze acest drept pentru Dumnezeu. Oamenii erau consideraţi „liberi” astfel încît să poată fi judecaţi şi pedepsiţi; […] ca urmare, fiecare act trebuia considerat drept intenţionat, iar originea fiecărui act trebuia considerată drept legată de conştiinţă. (Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor)

Un gînditor român care a studiat şi a scris despre “libertatea umană” este Vasile Conta; Acesta foloseşte un alt termen specific temei noastre în discuţie, şi anume fatalismul.  “[…] legătura de cauzalitate între mediu şi naţiune, este atît de strînsă, încat toate manifestaţiile de viaţă ale acesteia oglindesc pe cel dintîi. Astfel, acesta nu poate simţi, nici gîndi, nici crede, nici voi, nici lucra altfel decît cum îi este poruncit de către mediu.”

Aş putea să aduc aici încă o mulţime de exemple în care diverşi filosofi au adus argumente competente în demonstrarea ideii că libertatea, în adevăratul sens al cuvîntului, nu poate fi atinsă de către om. Dar, pe final, mă limitez la a mai aminti un singur gînditor şi anume scriitorul român Marin Preda, opera căruia are la baza o temă predilectă şi anume raportul dintre individ şi istorie (aşa cum însăşi prozatorul o numea); altfel spus, raportul dintr om şi destin. Concluzia prozatorului este una dramatică: individul nu este şi nu poate fi liber vreodată; mai mult decît atît, el este o simplă „jucărie a sorţii”.

Problema libertăţii umane cu siguranţă nu am închis-o cu acest articol. Aşa cum am spus înca de la început, îmi este dificil să aleg între liberul arbitru şi determinism. De data aceasta însă am fost de partea teoriei determinismului şi a cauzalităţii mai mult pentru a provoca cititorii, contraargumentele cărora abia aştept să le cunosc!

Ruslan Vascan