Critică literară


CHIPUL GENIULUI IN POEZIA „NOAPTE DE DECEMVRIE” DE ALEXANDRU MACEDONSKI


„Noapte de decemvrie” este o meditaţie care exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea simbolistă. Poezia readuce în discuţie problema omului de geniu şi aspiraţia acestuia către absolut.

Pe scurt, subiectul operei ar fi următorul: într-un timp nocturn, poetul stă singur în cameră; e trist, meditează şi îşi aşteaptă inspiraţia; la un moment dat se transpune într-un spaţiu arab (oraşul Bagdad) unde devine emir; emirul e bogat, se bucură de slavă şi totuşi îşi mai doreşte ceva: să ajungă la Meka; îşi pregăteşte o caravană şi, cu mult fast, porneşte la mormîntul lui Mahomed; la un moment dat, emirul e pus în situaţia de a alege drumul pe care trebuie să-l urmeze: direct prin pustiu, sau pe ocolite; prinţul e conştient că pustiul e calea cea mai grea, cu soare arzător şi fără apă, pe cînd drumul ocolitor e mai uşor de stăbătut, are fîntîni, umbră, etc; cu toate acestea el alege să ajungă la Meka prin pustiu; la intrarea în deşert, emirul vede un cerşetor care îşi avea şi el drumul spre Meka; cerşetorul, numit şi „pocitanie” alege drumul ocolitor, drept pentru care stăpînul caravanei îl va privi cu dispreţ; înaintînd prin deşert, caravana emirului va pieri treptat mistuită de arşiţă, emirul rămînînd în final de unul singur; înainte de a muri şi el, are halucinaţii şi vede în sfîrşit cetatea Meka, iar în faţa porţii pe cerşetor.

Difenţa dintre emir şi cerşetor nu constă doar în starea lor socială şi în căile pe care şi le aleg ca să ajungă la Meka, ci constă, poate în primul rînd, din ţinta pe care îşi propun să o atingă: cerşetorul – Meka pămîntească, şi emirul Meka – cerească.

În încercarea de a descoperi semnificaţiile poemului, numeroşi critici au interpretat în mod diferit această operă. O variantă cunoscută este aceea care vede în emir geniul în efortul său de a atinge un ideal absolut, iar în cerşetor – omul de rînd, incapabil de a întelege subtilităţile vieţii intelectuale.

Acest mod de a interpreta nu este de neglijat. Pare chiar interesant. Emirul este omul superior care percepe lumea şi viaţa pe pămînt diferit de cei care-l înconjoară; e preocupat de lucruri măreţe, e însetat de adevăr şi absolut şi recurge la sacrificii mari în scopul atingerii unui ideal. Cerşetorul e omul comun care duce o viaţă simplă, banală şi confuză; n-are nici un fel de ideal, iar în cazul în care e pus în situaţia de a obţine ceva, recurge la şiretlicuri, urmăreşte să dobîndească totul cu uşurinţă şi pentru nimic în lume nu şi-ar sacrifica viaţa în scop nobil.

Ideea, aşa cum am spus, e interesantă şi, în sinea ei, valabilă. Dar să vedem ce semnificaţii noi obţinem în cazul în care o aplicăm în poezia „Noapte de decemvrie” de Al. Macedonschi.

Întrucît unii critici îl consideră pe emir geniu, îmi propun mai întîi desluşesc ce este un geniu şi în ce condiţii a apărut pentru prima dată idea de geniu.

Conform istoriei literare, clasicismul a fost un curent literar care cultiva spiritul uman la modul general. Pentru clasici oamenii erau egali în totalitate între ei. Nici un om nu ieşea în evidenţă cu ceva foarte specific. Ideile şi evenimentele dintr-un anumit loc şi dintr-o anumită perioadă sunt, după clasici, valabile oricînd şi oriunde. „Istoria se repetă” spuneau filosofii care împărtăşeau gîndurile clasicilor. Odată cu apariţia romantismului, însă, aceste idei au început să fie neglijate. Romanticii au înţeles că oamenii, pe lînga faptul ca au multe trăsături în comun, au şi multe trăsături specifice, trăsături ce îi conferă fiecărui tip în parte individualitate. Din acest motiv, s-au gîndit ei, omul ar trebui studiat la modul particular şi nu la modul general cum cerea clasicismul. De aici s-a desprins şi ideea de geniu care, conform teoriei romantice, e omul superior.

În ce constă această superioritate a geniului faţă de oamenii de rînd? Iată, conform concepţiei romantice, cîteva trăsături distincte ale geniului: 1.Geniul trebuie să fie înzestrat cu o inteligenţă sclipitoare; 2.Un geniu nu este de obicei recunoscut de societate; se autoizoleaza şi, chiar dacă este umilit de oameni, el îi înţelege şi oricum îi iubeşte;

3.Geniului nu-i place să fie lăudat şi nu aleargă după onoruri; e modest şi cumpătat; 4.Nu face nimănui rău, nu minte pe nimeni şi duce o viaţă liniştită din acest punct de vedere; 5.Un geniu are un ideal absolut spre care tinde şi pentru care recurge la multe sacrificii, inclusiv la sacrificiul capital.

Acum sa urmărim cu atenţie paşii emirului şi să vedem în ce măsură poate fi considerat acesta geniu. În primul rînd, am văzut că un geniu nu este de cele mai multe ori recunoscut de societate, e neînţeles şi e hulit, drept pentru care se autoizolează. În Noapte de decemvrie prinţul nu prea pare fi genul de om care să nu fie recunoscut de societate. Din contra, el este un emir, are un imperiu la picioare si numerosi robi care îi îndeplinesc orice dorinţă. A fost de ajuns ca să bată din palme şi ideea lui de a pleca la Meka s-a materializat într-o caravană. Emirul nu stă izolat deloc şi se înţelege cu supuşii săi dintr-un cuvînt. Deci din acest punct de vedere eroul nostru nu este un geniu.

O altă trăsătură este că geniului nu-i  place să fie lăudat şi că e modest. Emirul însă e slăvit şi preaslăvit de supuşii săi. Nu dă dovadă de nici un pic de modestie; porneşte într-un pelerinaj cu atîta veselie de parcă s-ar duce la o mare petrecere şi nu la o mănăstire. În afară de asta, la intrarea în deşert, emirul îl vede pe cerşetor, îl priveşte cu aroganţă şi-l numeşte „pocitanie”. Cade aşadar şi această trăsătură.

Următoarea trăsătură cere unui geniu să fie bun la suflet şi să nu facă rău nimănui. Dar oare emirul aşa face? El organizează o caravană ucigaşă! Ştie din timp că drumul prin pustiu îl va costa scump, e conştient că soarele va fi arzător şi nemilos, cu toate acestea într-acolo se îndreaptă. În drum spre Meka vedem cum îi mor, rînd pe rînd, toţi robii şi toate cămilele. După mine, prinţul ar putea fi condamnat pentru „crimă în masă cu premeditare”! Dacă analizăm cu atenţie acest aspect, ajungem la următoarea nedumerire: sau emirul nu-i geniu, sau geniul este de obicei un criminal; mai degrabă înclin să cred că emirul nu e geniu, aşa că şi din acest punct de vedere teoria despre care vorbeam la început se prăbuşeşte.

Una din cele mai importante trăsături prin care se defineşte omul de geniu este, fără îndoiala, inteligenţa sa. Emirul însă are şi aici probleme. În timp ce „pocitania” îşi propune să ajungă la „Meka pămîntească”, prinţul porneşte la „Meka cerească”. Oare ce-ar însemna această „Meka cereasca”? O manastire în ceruri ar putea fi, în opinia mea, un loc sfînt din Împărăţia lui Dumnezeu, cu alte cuvinte Raiul. În definitiv toţi oamenii îşi doresc să ajungă acolo. Dar în Rai nu poţi ajunge decît după moarte. Există totuşi o posibilitate de a te transpune în Grădina Edenului încă viu fiind, dar numai prin rugăciune, meditaţie şi dialog cu Dumnezeu. Altă metodă, recunosc că nu prea ştiu. Şi pentru asta nu e nevoie să te duci undeva anume. Lui Dumnezeu (sau lui Allah – în defenitiv e unul şi acelaşi Dumnezeu) poţi să-i vorbeşti şi să i te închini oriunde pe pămînt, important e să o faci cu multă credinţă. „Meka cerească” nu poate fi descoperită în timpul vieţii pe pămînt decît în sufletul fiecăruia. Ori emirul nu realizează asta. El caută ceva dar greşeşte calea: îşi doreşte să ajungă la Meka cerească dar se îndreaptă spre Meka pămîntească. E cam confuz aici emirul. Plus că moare pe drum cu tot cu caravană, în timp ce un om simplu, cerşetor, fără nici un ajutor, ajunge acolo unde şi-a propus. Din toată povestea asta eu ajung la concluzia că prinţul nu e inteligent deloc, ba chiar e nătîng.

Mai rămîne o trăsătură pe care trebuie să o analizăm cu atenţie sporită. Am spus că un geniu  trebuie să aibă un ideal absolut pentru care ar fi în stare să-şi dea şi viaţa. Emirul pare să se asemene aici cu ceea ce numeau romanticii genii. El într-adevăr are un ideal absolut pentru care moare. Dar să vedem totuşi ce este un geniu şi dacă nu cumva romanticii au cam greşit aici. Să zicem că un om foarte deştept, onest şi harnic, creează şi munceşte în acelaşi timp. El îşi doreşte să devină în viaţă un scriitor de valoare, medic sau, de ce nu, un avocat de prestigiu. Îşi doreşte doar asta dar nu are în viaţă şi un ideal absolut. Atunci ce reiese? Că el nu este sau nu va fi niciodată geniu? Oare de ce trebuie să existe acest criteriu de evaluare a geniilor? Dacă e să gîndim aşa, şi Hitler a avut un ideal absolut: el visa să cucerească tot pămîntul! Rezultă oare din asta că Hitler a fost un geniu? Dacă spunem „Da”, atunci contrazicem altă trăsătură a genului şi anume pe aceea care pretinde bunătate şi alturism, ori Hitler a dictat milioane de crime. Eu cred că e bine să avem în viaţă idealuri ceva mai concrete pe care să le putem realiza şi să nu ne propunem ceea ce e de neatins. Prin urmare consider „idealul absolut” drept o prejudecată.

Iată-ne aşadar în faţa unui emir care moare pentru un ideal absolut. Concluzia mea e una singură: Emirul nu este geniu”!

Şi atunci care e adevăratul geniu din poezia lui Al. Macedonschi? Oare nu cumva e acel cerşetor, poreclit „pocitanie”? Omul acesta corespunde mult mai bine trăsăturilor care definesc geniul. E modest, cuminte, retras şi nu face rău nimănui. Se duce la acea mănăstire cu smerenie şi nu spune la nimeni despre asta pentru a fi slăvit. Face un calcul din care reiese că e mai bine să aleagă drumul ocolitor fiindcă are umbră şi fîntîni cu apa. Şi în final ajunge acolo unde şi-a dorit să ajungă, ori asta nu înseamnă decît că cerşetorul e un om inteligent.

Aceasta este interpretarea pe care o dau eu poeziei lui Macedonski. Nu pretind că este şi cea mai bună. Dar întrucît cel mai mare lingvist european în viaţă, prof. Umberto Eco din Italia, în cartea sa Opera aperta („opera deschisă”) spune destul de frumos: orice operă de artă este cu atît mai valoroasă cu cît are mai multe interpretări, consider că si interpretarea mea are dreptul la viata asa cum exista atatea altele.

Ţinând cont de acest aspect, vreau sa încerc şi o interpretare psihanalitică a operei, care, evident, nu are prea mare importanţă literară.

Alexandru Macedonski era contemporan cu Eminescu. Poetul Mihai Eminescu, se ştie, a scris o poezie atât de bună, încât acest lucru a revoluţionat ideea de poezie în literatura română. Efectele pozitive ale eminescianismului n-au adus beneficii doar literaturii, ci şi limbii române, care, după Eminescu, a devenit mult mai frumoasă. Dar poezia lui Eminescu a avut şi urmări mai puţin dorite. Stilul poetului era considerat atât de perfect, încât a dat naştere unui complex de inferioritate pe care îl simţeau toţi cei care işi propuneau sâ scrie altfel decât scria marele poet. Unii critici de atunci îi catalogau drept slabi şi fără importanţă pe toţi cei care erau într-un fel sau altul originali. Eminescianismul a creeat, cu alte cuvinte, un şablon stilistic. Cine nu-l imita, era marginalizat, asa cum s-a intamplat cu Macedonski.

Sper să nu fiu inţeles greşit. Eu nu îl condamn pentru asta pe Eminescu. Efectele negative de care vorbesc se datoerază în mare măsură criticilor vremii respective, care nu au încurajat iniţiativele de a srie şi altfel.

Alexandru Macedonski este fără îndoială un poet valoros. Dar meritul lui constă, în primul rînd, în grija pe care a avut-o pentru dezvoltarea culturii scrise. Atunci cand în literatura română romantismul era ca la el acasă, Macedonschi făcea eforturi de a alinia poezia autohtonă la inovaţiile europene. Operele sale erau total diferite de stilul lui Eminescu, motiv pentru care critica l-a neglijat o bună perioadă şi l-a catalogat drept un poet facil. Să te ştii un poet valoros şi să vezi că acest lucru nu ţi se recunoaşte, e foarte dureros. Eminescu pur şi simplu l-a eclipsat pe Macedonschi şi se pare că din acest motiv teoreticianul simbolist nu l-a prea iubit pe romanticul în jurul căruia se rotea toată mişcarea literară a vremii.

Dacă privim din acest punct de vedere poezia Noapte de decembvrie, putem presupune un lucru interesant: oare nu cumva emirul e Mihai Eminescu şi cerşetorul – Macedonski? Prinţul e cel în jurul câruia roiesc mulţimile, iar “pocitania” e cel care trece neobservat. Astfel privită (repet, din punt de vedere psihanalitic şi nu literar), poezia lui Macedonski pare a trăda acea frustrare pe care o trăia poetul şi publicarea acestor versuri ar fi, ceea ce numea Sigmund Freud, o defulare.

Cam aceasta este în opinia mea “Noaptea de decemvrie” de Macedonski. In mod voit am omis analiza structuralistă a operei. Dar nu pentru ca aş considera-o greşită sau ineficientă, ci pur şi simplu din motivul ca ea e prezentă în mai toate manualele de romană şi m-am gîndit ca nu e cazul să mai repet şi eu aşa ceva.

Ruslan Vascan

Noapte de decemvrie / Alexandru Macedonski


Pustie si albă e camera moartă…
Si focul sub vatră se stinge scrumit…–
Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o schinteie în ochiu-adormit…
Iar geniu-i mare e-aproape un mit…

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie…
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit…
Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsie
Si luna priveste cu ochiu-otelit…–,
E-n negura noptii un alb monolit…

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună…
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună –
Chiar alba odaie în noapte-a murit…–

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul…–
În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbusit…
Iar crivătul tipă… – dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,
Si luna e rece în el, si pe cer…
Si bezna lungeste o strasnică gheară,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer…

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste…
Pe ziduri, aleargă albastre năluci…
O flacără vie pe cos izbucneste,
Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste…

– „Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”

Si flacăra spune: „Aduc inspirarea…
Ascultă, si cântă, si tânăr refii…–
În slava-nvierei îneaca oftarea…
Avut si puternic emir voi să fii”.
Si flacăra spune: „Aduc inspirarea”
Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare…
Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,–
Si iată-l emirul orasului rar…
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul…–
Prin aer, petale de roze plutesc…
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuante, ce-n umbră, încet, vestejesc…–
Havuzele cânta… – voci limpezi soptesc…
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,
Movile înalte de-argint si de aur,
Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangare-n tot locul, oteluri cumplite –
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Si ochi împrejuru-i – ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,
Argint de izvoare, si zare-aurită –
Bagdadul, poiana de roze si crini –
Djamii – minarete – si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare…
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Si-n fata dorintei – ce este – dispare –
Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta – vointa,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simtirea, îi cere fiinta,
Îi vrea frumusetea – tot sufletu-i vrea –
Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari – departe –
De ea o pustie imensă-l desparte
Si pradă pustiei câti oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare –
Si dulce eviata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
În vie lumina tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza…
Cămile găteste, si negrii-armăsari,
Convoiul se-nsira – în zori schinteiaza,
Porneste cu zgomot, – multimea-l urmează
Spre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul în roza idilă…

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc…
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când pe sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică…

Si lacrima, clară, luceste si pică…

Din apa fântânei pe care o stie
În urma, mai cere, o dată, să bea…
Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie…
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, să-si alinte blondetea în ea –
Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, – dar searbăd la fată,
Sub magica-i umbră, un om se răsfată…
Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,
Hoit jalnic de bube – de drum prăfuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,
Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:
– La Meka plecat-am a merge si eu…
– La Meka?… La Meka?… si vocea ciudată:
– La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste…
Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste…
Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi serpuieste,
O tânără umbră de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult – tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă –
Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă…
Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere
Mai sters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă…
Si el naintează – si calea e dreaptă –
E dreaptă – tot dreaptă – dar zilele curg,
Si foc e în aer, în zori, si-n amurg –
Si el naintează – dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare…
Si el naintează sub flăcări de soare…
În ochi o năluca de sânge – în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare…
Nesip, si deasupra, cer rosu – si-atât. –
Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arată orasul preasfânt –
Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,
Si n-o-nviorează suflare de vânt –
Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,
Verdeată de oază cu dor asteptată…
Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată si ele,
La cântecul apei se fac usurele…
Izvor sau citerna în clipa le scurg –
Dar chinul reîncepe – si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima…
Si apa, în foale, descreste mereu…
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu, si mai greu…
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise…
Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc…
Prădalnice zboruri de paseri sosesc…
S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc…
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc –
Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,
Si vine si ziua cumplită, când el,
Rămas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adâncă… –
Când setea, când foamea –, grozave la fel.
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile…
Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.
Nainte – în laturi – napoi – peste tot.,
Oribil palpită aceeasi culoare…
E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot –
Tot rosu de sânge zăresc peste tot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare – mai mare,
Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare…
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliti…
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducându-si a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti… –
Bat tâmplele… – ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta…
Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă… –
Dar iată… – părere să fie, sau ea?…
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Luceste… – Emirul puterea si-o strânge…–
Chiar portile albe le poate vedea…
E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă – aleargă,
Si albele ziduri, lucesc – strălucesc, –
Dar Meka începe si dânsa să meargă
Cu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,
Si albele ziduri, lucesc – strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc…
Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă…
Dar visu-i nu este un vis omenesc –
Si poamele de-aur lucesc – strălucesc –
Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot către ele s-ajungă zoreste,
Cu toate că stie prea bine că-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufasă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka – tot visul tintit,
Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă…
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…
Si-n Meka străbate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit –
Pe când sovăieste cămila ce-l poartă…

Si moare emirul sub jarul pustiei –
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Si frigul se face un brici de otel…
Dar luna cea rece, s-acea dusmănie
De lupi care urlă – s-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Murit-a emirul sub jarul pustiei.


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s