Încrederea şi responsabilitatea într-o relaţie de dragoste


ÎNCREDEREA ŞI RESPONSABILITATEA ÎNTR-O RELAŢIE DE DRAGOSTE

Odată un şoarece, care locuia în vizuina lui, nu departe de un lac, s-a îndrăgostit de o broască. Era vară, cald şi frumos şi cei doi îşi dădeau întîlnire în fiecare seară pe malul lacului. Totul a fost minunat pînă cînd, într-o vreme, broasca a simţit că îl iubeşte pe şoarece atît de mult, încît întîlnirile de pe malul lacului înseamnau prea puţin pentru ea. “Vreau să vii la mine acasă, în lac”, îi zise ea într-o zi şoarecelui. “Nu pot veni, îi răspunse acesta, explicîndu-i ca apa l-ar îneca pe loc. Cel mai cugetat ar fi să ne vedem mai departe tot aici, pe malul lacului, continuă el, ori, dacă vrei, putem merge la mine acasă”. “Imposibil, îi răspunse broasca. La tine în vizuină mi s-ar usca pielea prea tare şi aş muri”.

Văzînd în cele din urma că nu îl poate îndupleca pe şoarece să vină la ea în lac, broasca, într-o seară, după ce îşi luă rămas bun de la el, sări în apă… Numai că din timp îşi legase pe ascuns de picior un fir de aţă, iar celălalt capăt al firului îl legase de piciorul şoarecelui. În apă, şoarecele, după cîteva împotriviri zadarnice, se înecă. Mai apoi se umflă şi se ridică la suprafaţa apei cu tot cu broască. Un vultur, văzînd şoarecele, se aruncă ca o săgeată de-asupra apei, îl prinse în gheare şi îl duse în cuib cu tot cu prietena lui, acolo unde aşteptau flămînzi puii păsării răpitoare.

Concluzia acestei poveşti tragice este una profundă şi plină de învaţăminte: O relaţie bazată pe dragoste cere în mod imperios încrederea reciprocă. Şi chiar dacă nu sunt mulţi aceia care se bucură de sentimentul încrederii, cel puţin majoritatea înţeleg şi consimt acest adevar. Problema însă, care o vad eu, e că puţini sunt aceia care conştientizează de ce anume mai are nevoie ÎNCREDEREA ca să fie împlinită total.

Este vorba de RESPONSABILITATE.

Cînd vezi că partenerul tău îţi oferă încrederea lui, întrebarea e: ce faci tu cu această ÎNCREDERE? Eşti tu oare destul de conştient de RESPONSABILITATEA ce trebuie s-o manifeşti faţă de acest DAR NEPREŢUIT?

A avea încredere în cineva e ca şi cum i-ai oferi acestuia cheile de la casa ta. Cel cu cheile poate oricînd să intre în propria ta casă, unde poate face atît bine cît şi rău. Şoarecele avea încredere în broască şi era convins că atîta timp cît ei sunt împreună, din partea ei nu poate veni nici un rău şi deaceea nu se apăra. Broasca însa, din nesabuinţă şi iresponsabilitate, i-a nenorocit pe amîndoi.

Dacă nu eşti conştient de RESPONSABILITATEA pe care trebuie să o manifeşti faţă de ÎNCREDEREA ce ţi se oferă, mi-e şi frica să gîndesc ce viitor poate avea relaţia în care eşti acum angajat. Şi din contra: Dacă ştii cît de preţioasa e ÎNCREDEREA şi dacă ştii cît valoreaza RESPONSABILITATEA, atunci la sigur ştii cît de frumoasă este DRAGOSTEA şi cît de importantă este ea în viaţa ta.

Gîndeşte-te şi tu la asta… 

Anunțuri

Universul ştiut de noi nu-i decît o SUPERGALAXIE?


UNIVERSUL ŞTIUT DE NOI NU-I DECÎT O SUPERGALAXIE?

Universul nu-i decît o Galaxie?

După ce oamenii şi-au dat seama că Pămîntul este rotund şi nicidecum plat, aceştia îl plasau fără probleme în Centrul Universului! Soarele, planetele, precum şi toate celelalte obiecte cosmice s-ar fi învîrtit adică în jurul Pămîntului. Ştiinţa modernă a privit mai apoi cu îngăduinţă aceste idei năstruşnice, demonstrînd că Pămîntul nu are nici o legătură cu nici un fel de centru şi că Soarele este acela care se găseşte abia în centrul unui Sistem Solar, undeva în braţul Orion al Galaxiei noastre Milky Way. La rîndul lui Orionul se învîrte “uşor” în jurul centrului galaxiei, iar galaxia, cu un număr de peste 100 de miliarde de stele (după unii cercetători chiar 200 de miliarde), multe din ele mai mari decît Soarele, pluteşte în vid în rînd cu celelalte galaxii surori.

Din perspectiva noastră, Milky Way, (Calea Lactee sau Galaxis cum mai este numită) cu un diametru de 100 de mii de ani lumină, este neînchipuit de mare, nu însă şi din perspectivă cosmică. În Universul accesibil nouă din punct de vedere vizual se estimează ca ar fi în jur de 50 de miliarde de galaxii oarecum asemănătoare cu a noastră (unii astronomi ridică acest număr pînă la 200 de miliarde). Un calcul aproximativ arată că dacă toate galaxiile (care pot fi văzute cu telescopul Hubble) ar fi cît un bob de mazăre, acestea ar umple o arenă sportivă pînă la vîrf! Iar o altă comparaţie interesantă arată că, în Universul ştiut de noi, numărul aştrilor din toate galaxiile este cu mult mai mare decît numărul firelor de nisip ce se găsesc pe toate plajele Pămîntului! E uimitor, nu-i aşa?!

Acuma însa haideţi să ne punem cu toţii o întrebare logică: Dintre atîţia şi atîţia aştri din Univers e posibil oare ca Soarele nostru să fie unicul care să ofere unei planete toate condiţiile necesare vieţii? Eu personal mă îndoiesc de asta, iar ultimile cercetări astronomice spun exact acelaşi lucru!

Continuă să citești Universul ştiut de noi nu-i decît o SUPERGALAXIE?

De ce Cătalina îl alege pe Cătălin?


DE CE CĂTALINA ÎL ALEGE PE CĂTĂLIN?


LuceafărCatalinaul lui Mihai Eminescu a fost analizat şi comentat de-a lungul timpului de o mulţime de critici importanţi şi mai puţin importanţi (precum şi de amatori ca alde mine!), pe seama lui clădindu-se treptat o mulţime de polemici înverşunate în vederea elucidării „misterelor taince” pe care le are, sau mai bine zis pe care poemul le-ar avea. „Poetul a vrut să zică…” încep unii într-un limbaj de lemn; a vrut să zică una, a vrut sa zica alta, şi „descoperirile” parcă nu se mai isprăvesc. Problema e că dacă Eminescu vroia aşa de tare să zică ceva, zicea! Cine îl putea opri?! Dar dacă nu a zis, ci a scris doar poemul respectiv, ce să mai căutam noi acum noduri în papură: că a vrut să zică aia sau că a vrut să zică ailaltă! Opera trebuie citită cu mare atenţie şi atunci ea se dezvăluie singură în mintea noastră, fără prea multe complicaţii!

Mai grav însă este – şi o spun cu mare tristeţe – că în rîndul profesorilor de literatură, unii încă mai au acel soi de credinţă neclintită că o operă de artă poate avea doar o singură interpretare. Astfel se explică de ce examenele de litaratură mai sunt încă victimile baremelor, punctelor şi subpuctelor, deraierea de la „adevărata interpretare” şi de la „adevăratul sens” al unei opere literare fiind depunctată. Animat de convingerea fermă că ar fi în posesia adevărului, făuritorul unui astfel de barem se crede un adevărat demiurg al literaturii, aşa încît, ascultîndu-l, ai impresia că acesta i-a cunoscut personal pe alde Rebreanu, Blaga sau Stănescu şi că fiecare din ei a avut grijă să-i explice cînd mai ieşeau la o bere: Uite, frate, sa ţii minte că la pagina asta „am vrut sa zic” (!) exact următorul lucru şi să nu permiţi tu altora să interpreteze cum le-a trece prin cap, ‘tu-le muma lor eu de nepricepuţi!

Continuă să citești De ce Cătalina îl alege pe Cătălin?

DANSUL FIRELOR DE PRAF


DANSUL FIRELOR DE PRAF

 

Vi s-a întamplat vre-odată să vă uitaţi mai atent şi mai mult timp la firele de praf ce zboară într-o încăpere prăfuită, în bătaia luminii soarelui? Probabil, fiind mereu grăbiţi, încă nu aţi făcut-o, dar niciodată nu e tîrziu să admiraţi acest spectacol microcosmic în toată splendoarea lui!

Într-o continuă mişcare, milioanele de firişoare de praf zboară haotic: cînd în sus, cînd în jos, cînd în stînga, cînd în dreapta, amestecîndu-se la nesfîrşit într-un dans fantastic. Nu le bagă nimeni în seamă, nu interesează absolut pe nimeni soarta acestor particule mici, dar în realitate fiecare fir de praf are istoria lui: de unde s-a desprins ultma dată, unde a stat tupilat cine ştie cîtă vreme, pe unde a mai zburat, ce conţine, ce structură interioară are, etc. Sigur, pe de o parte, nu băgăm în seamă căci nu ne interesează aşa ceva, dar, pe de altă parte, suntem deocamdată nevoiţi să recunoaştem că nu prea ne stă în putere să obţinem asemenea informaţii.

„Dansul” firelor de praf pentu mine e cu atît mai spectaculos, cu cît se apropie foarte mult de „dansul” galaxiilor din Univers…

Cînd privim cerul senin pe timp de noapte observăm că acesta este înstelat. Dar ce vedem noi atunci de fapt?

Continuă să citești DANSUL FIRELOR DE PRAF

SEMIOTICA ŞI RELIGIA


SEMIOTICA ŞI RELIGIA


Semiotica este o ştiinţă relativ nouă care combină cu succes mai multe ştiinţe tradiţionale, cum ar fi lingvistica, gramatica, semantica, stilistica, filosofia şi pragmatica. Definiţia acesteia e simplă: Semiotica e ştiinţa care se ocupă cu studiul semnului. Dar „ce este SEMNUL”? Iată o întrebare dificilă de astă dată, răspunsul căreia condiţionează în mare măsură creionarea identităţii semioticii.

Miriapodul alerga folosindu-şi cu iscusinţă absolut toate picioarele fără să se împiedice. Odată cineva l-a întrebat cum de-i reuşeşte. După ce s-a gîndit un pic, miriapodului i-a paralizat întreg sistemul locomotor. Un exemplu poate nu tocmai inspirat pentru ceea ce vreau să spun în continuare, însă destul de sugestiv. Oamenii comunică doar prin semne, acest lucru deja nu mai poate fi tăgăduit, dar daca îi întrebi ce este SEMNUL, majoritatea din ei se blochează şi nu ştiu ce să răspundă.

În încercarea de a desluşi cît de cît ce este totuşi semnul, voi începe cu o demonstratie absolut copilărească. Ştim că orice obiect din lumea materială are un nume oarecare(o expresie) şi bineînţeles un sens. Să luam spre exemplu obiectul „carte”. Cartea se numeste „carte”, şi are sensul pe care îl găsim în dicţionar: că este o scriere tipărită, legată la tipografie, etc. La fel se poate spune şi despre orice obiect din lumea a bstractă sau metafizică: de exemplu un triunghi, sau mai bine zis „imaginea reprezentativă a unui triunghi”, o linie, un punct, o idee, o dorinţă sau o credinţă în ceva, etc., care au la fel, atît nume cît şi conţinut. Atît obiectele fizice cît şi cele din spaţiul metafizic sunt SEMNE, întrucît ele sunt investite cu sens de către oameni, pentru oameni, printr-o serie întreagă de covenţii de tot felul: ştiinţifice, sociale, economice, culturale, etc.

O definiţie destul de reuşită şi uşor de înţeles spune că SEMNUL este CEVA ce ţine locul la ALTCEVA, pentru CINEVA, dintr-un ANUMIT PUNCT DE VEDERE. Să vedem acum şi cum se descifrează această definiţie.

Continuă să citești SEMIOTICA ŞI RELIGIA

LUCRARE DE DISERTAŢIE


EUGEN IONESCU – PROMOTOR AL TEATRULUI ABSURDULUI

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI, FACULTATEA DE LITERE.
MASTERAT. TEORIA ŞI PRACTICA TEXTULUI.

Realizat: Vascan Ruslan
Coordonator ştiinţific:
prof. univ. Nicolae Taftă
Galaţi – 2007

„Nu o anumita societate mi se pare vrednica de ras. Ci omul.” (Eugen Ionescu)

ARGUMENT

Eugen Ionescu, scriitor, dra­maturg şi membru al Academiei Franceze, s-a născut la Slatina, la 13 noiembrie 1909 şi a încetat din viaţă la Paris, la 28 martie 1994.

La mijlocul secolului XX, alaturi de Samuel Bechett si alti cativa dramaturgi francezi, Eugen Ionescu declanşează o noua revoluţie a dramaturgiei moderne. I se va spune „noul teatru”, „teatrul absurdului”, sau „teatrul deriziunii” in incercarea de a circumscrie, cât de cât, un moment foarte complex, o alta vârstă, de  fapt, a spiritului avangardist.

Teatrul ionescian cuprinde bogate invenţii dramatice, de la scurta farsă parodică, burlescă, la marea piesă cu teme socio-politice sau metafizice.

Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale acestui teatru. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje ele­mentare şi mecanice, cu limbaj aberant şi ca­racter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Jacques sau Supunerea, Scaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Pietonii văzduhului, Regele moare, Setea şi foamea etc, în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. în aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei ionesciene, de la moartea gândirii şi lim­bii la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului.

Continuă să citești LUCRARE DE DISERTAŢIE

LUCRARE DE LICENŢĂ


STRUCTURI INTELECTUALE ÎN PROZA LUI MARIN PREDA

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI, FACULTATEA DE FILOLOGIE, ISTORIE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Realizat: Ruslan Vascan
Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Nicolae Ioana
2004


ARGUMENT

Prin vasta sa activitate de prozator, eseist, dramaturg, editor şi traducător, Marin Preda a rămas până astăzi, unul din cei mai însemnaţi scriitori ai literaturii române postbelice. Opera şi autorul ei sunt încă ţinta unor critici, care stârnesc reacţii, de multe ori contradictorii. „Multe îşi au originea în ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda încearcă profesionalismul şi curiozitatea cercetătorului literar. Altele, destule şi ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atît mai pătimaş – în teritorii aflate înspre marginile literaturii, dacă nu chiar dincolo de ele.”[1]

Dacă privim, din punct de vedere istoric, perioada în care a scris şi s-a afirmat Marin Preda, ne e lesne să observăm că a fost o perioadă în care spiritul creator era în permanenţă intimidat de ideologia politică. Sigur că, în aceste condiţii, literatura avea cel mai mult de suferit, ea fiind sortită dispariţiei sau mutialaţiei. Or Marin Preda a ştiut să se adapteze, să se „mutileze” pe sine pentru a salva scrisul. Uneori el „era de acord” cu afirmaţiile „iluştrilor” promotori ai aşa-zisului „realism socialist”. Adevăratul spirit predist, însă, îl găsim în personajele sale. „Precum la mulţi dintre marii romancieri ai veacului nostru, şi la Marin Preda, înainte de a fi un scop, personajul este mijlocul prin intermediul căruia autorul îşi face cunoscută concepţia asupra existenţei”.[2]

Continuă să citești LUCRARE DE LICENŢĂ