LUCRARE DE LICENŢĂ


STRUCTURI INTELECTUALE ÎN PROZA LUI MARIN PREDA

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI, FACULTATEA DE FILOLOGIE, ISTORIE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Realizat: Ruslan Vascan
Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Nicolae Ioana
2004


ARGUMENT

Prin vasta sa activitate de prozator, eseist, dramaturg, editor şi traducător, Marin Preda a rămas până astăzi, unul din cei mai însemnaţi scriitori ai literaturii române postbelice. Opera şi autorul ei sunt încă ţinta unor critici, care stârnesc reacţii, de multe ori contradictorii. „Multe îşi au originea în ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda încearcă profesionalismul şi curiozitatea cercetătorului literar. Altele, destule şi ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atît mai pătimaş – în teritorii aflate înspre marginile literaturii, dacă nu chiar dincolo de ele.”[1]

Dacă privim, din punct de vedere istoric, perioada în care a scris şi s-a afirmat Marin Preda, ne e lesne să observăm că a fost o perioadă în care spiritul creator era în permanenţă intimidat de ideologia politică. Sigur că, în aceste condiţii, literatura avea cel mai mult de suferit, ea fiind sortită dispariţiei sau mutialaţiei. Or Marin Preda a ştiut să se adapteze, să se „mutileze” pe sine pentru a salva scrisul. Uneori el „era de acord” cu afirmaţiile „iluştrilor” promotori ai aşa-zisului „realism socialist”. Adevăratul spirit predist, însă, îl găsim în personajele sale. „Precum la mulţi dintre marii romancieri ai veacului nostru, şi la Marin Preda, înainte de a fi un scop, personajul este mijlocul prin intermediul căruia autorul îşi face cunoscută concepţia asupra existenţei”.[2]

Prozator de factură realistă, Preda lasă faptele să vorbească de la sine, el doar extrăgând semnificaţii morale cu nebănuite implicaţii.

Marin Preda se impune mai ales prin viziunea sa absolut autentică asupra satului românesc. Până la el tematica rurală s-a aflat sub autoritatea literară a lui Liviu Rebreanu. Acum Marin Preda crede că a venit timpul să încerce o polemică cu autorul romanului Ion. „Prin Moromeţii, Marin Preda ne vorbeşte de ţărani cum nu se mai vorbise până la el. Într-o literatură saturată, aparent, de materia vieţii ţărăneşti, această apariţie părea imposibilă. Izvorul părea epuizat şi o adevărată campanie pragmatică împotriva literaturii cu subiecte rurale contribuise şi ea, decisiv, la consolidarea impresiei. Marin Preda ne descoperă totuşi o lume inedită, scăldată într-o lumină solară care alungă tenebrele.”[3]

O altă latură destul de importantă a prozei prediste se impune a fi cea psihologică. Interesul pentru ea este vădit şi îi simţim prezenţa atît în romane cît şi în nuvelele şi schiţele din timpul tinereţii scriitorului. „Practic vorbind, nici un scriitor cred că nu ignoră, indiferent de modalitatea inovatoare pe care o experimentează, optând de pildă pentru analiza psihologică, utilitatea fundamentării ei pe fapte, sau dimpotrivă, dacă aglomerează fapte numeroase, are grijă să le interpreteze de aşa manieră, încât cauzalitatea psihologică să nu lipsească…”[4].

Marin Preda e un bun cunoscător al oamenilor, al naturii lor sufleteşti – indiferent de mediul din care aceştea provin: rural sau urban – ceea ce-l ajută la construirea unor personaje unicat în literatura românească. Ilie Moromete şi Victor Petrini sunt cele mai reuşite exemple. Structura intelectuală a acestor personaje trădează în spatele lor o mare capacitate creativă şi de intuiţie a comportamentului uman în situaţii limită.

S-a spus că opera lui Marin Preda nu prezintă mare interes în contextul literaturii române, că romanul Cel mai iubit dintre pământeni n-ar avea valoare artistică sau că Ilie Moromete ar fi un personaj artificial, mai ales în al doilea volum al Moromeţilor, unde autorul „nu a ştiut” să-şi mai menţină în picioare personajul, marginalizându-l. Originea ţărănească a lui Marin Preda şi lipsa unor dovezi „documentare” a formaţiei sale de intelectual, au constituit principalele pretexte speculative, care urmăreau să dovedească incapacitatea scriitorului de a crea, la rândul său, personaje cu structuri intelectuale complexe.

Prezenta lucrare urmăreşte să formuleze contraargumente necesare în scopul înlăturării acestor idei preconcepute.


CAPITOLUL I

MARIN PREDA – DESTINUL CREATOR

La 5 august 1922, în comuna Siliştea Gumeşti, Judeţul Teleorman, sa năştea viitorul scriitor, Marin Preda. Peste 8 ani, în 1830, se înscrie la şcoala primară din aceeaşi localitate urmând ca din 1937 să plece din sat şi să-şi continue studiile mai întâi la Abrud, apoi la Cristur Odorhei. Ultimul an de liceu îl face la Bucureşti.

Pasiunea pentru literatură îi apare de timpuriu, cînd, păscând vitele, citeşte pe islaz Biblia şi Descartes.

În 1942este angajat corector la ziarul Timpul, cu sprijinul poetului Geo Dumitrescu. În acelaşi an debutează aici cu schiţa Pârlitu.

Citeşte în cenaclul Sburătorul, condus de Eugen Lovinescu, câteva schiţe. Marele critic îl remarcă:

„Citisem în cenaclu o bucată intitulată Calul, scrisă cu o duritate pe care ulterior am pierdut-o. Lui Lovinescu nu i-a plăcut, dar avusesem noroc să-i citesc la altă şedinţă o altă nuvelă mai tradiţională, intitulată De capul ei, şi pe care Geo Dumitrescu o reţine s-o publice (…) Lovinescu a exclamat de câteva ori în timpul lecturii, cu vocea lui subţire şi senină: „Are talent!… Are talent!”[5]

Tot în 1942 Marin Preda publică o serie întreagă de schiţe care nu par a fi doar simple exerciţii de antrenare a scrisului pentru viitoarele opere de mare întindere, ci sunt adevărate miniaturi artistice în care spiritul creator predist capătă un înveliş original. În schiţele: Calul, Strigoaica, Salcâmul, Noaptea, La câmp şi Coliba se întrevede interesul scriitorului pentru spaţiul rural, pe de o parte, şi pentru observaţiile psihologice pe de alta.

Pentru tânărul prozator, vârsta de douăzeci de ani a fost „vârsta lecturilor flămânde”[6], scriitorii săi preferaţi de atunci fiind Dostoevski, Tolstoi, Stendhal şi Balzac. Citindu-i, Marin Preda îşi simte eul atins: „Mi-amintesc că o primă zguduire de ordin moral am avut-o citindu-l pe Tolstoi şi Dostoevski, scriitori care nu-l pot lăsa indiferent pe cititor şi-l acaparează”.[7]

Anul 1948 este anul de debut în volum a lui Marin Preda. Întâlnirea din pământuri este „ultima creaţie prestigioasă pe care spiritul literaturii interbelice o dă la iveală înainte de a-şi pierde libertăţile sub apăsarea unui regim politic nefast”.[8] Văzute înrămate în aceeaşi carte, schiţele şi nuvelele din Întâlnirea din pământuri par să spună acum mai multe despre esenţa lor şi despre capacitatea artistică şi intelectuală a scriitorului. Apariţia cărţii a fost bine întâmpinată de o mare parte a oamenilor de cultură a vremii, nu însă şi fără rezerve din partea altora.

Conjunctura politică de atunci ar fi trebuit să-l trezească pe Marin Preda din euforia succesului său şi să-l îndemne să întreprindă ceva pentru a nu pierde şansa de a mai publica ceva pe viitor. Era limpede că volumul său nu promitea nimic bun regimului  politic aflat la putere. Scriitorul, însă, se pare că nu bănuia nimic (sau se făcea doar că nu bănuieşte nimic), până când, o întâmplare, relatată în Imposibila întoarcere, l-a determinat să scrie schiţa Desfăşurarea.

„Prin 1952, mă aflam la Tuşnad într-un prim concediu adevărat din viaţa mea. Un prieten foarte neliniştit în conştiinţa lui, nelinişte pe care n-o înţeleg nici azi, mă avertizase prin luna mai a aceluiaşi an că dacă nu scriu imediat ceva prin care să fac să dispară norii unei maladii literare inventate de care mi se legase numele (naturalism!) şi în care nepăsător pluteam, voi fi exclus din Uniunea Scriitorilor şi maladia literară se va transforma în una politică. Atunci va fi grav.

(…) Reuşise să mă neliniştească şi pe mine. M-am dus pe la ţară, dar nu la mine în sat, ci pe undeva prin Moldova, în regiunea Huşi, şi acolo la primărie am văzut o scenă (…), … şi plecând spre Sinaia, am scris această schiţă, care avea vre-o douăzeci de pagini şi sa numea Desfăşurarea”.[9]

Aşadar, o decădere? O concesie? Cel mai bine ar fi să nu ne grăbim în a ne face astfel de impresii.

Privită mai îndeaproape nuvela îşi dazvăluie o structură compoziţională „salvatoare” şi febrilă în acelaşi timp. Scopul: păstrarea demnităţii spiritului creator liber prin camuflare – în nici un caz prin retragere, altfel existând pericolul înmulţirii scriitorilor gen „Amăiculiţului” – pe toată perioada crizei literaturii. Mijlocul: tehnica povestirii în ramă (rama fiind schema ,,propusă”   de autorităţile ideologiei politice). Rezultatul: înlăturarea „norilor de naturalism” şi pregătirea unui teren agreabil Moromeţilor.

Observaţia de „poveste în cadru” făcută pentru prima oară de Vasile Popovici a fost ulterior completată de Andrei Grigor, care îndeamnă să nu neglijăm prea tare cadrul, fiindcă şi acesta îşi „are importanţa lui, el însuşi construindu-se în parametrii verosimilului şi în factor de dinamism epic”.[10]

Astfel, prin capacitatea de adaptare la noile condiţii, Marin Preda reuşeşte să publice în anul 1955 primul volum al romanului Moromeţii, roman ce va sfida tiparele vremii atât prin pasul său îndrăzneţ de a nu adopta modelul proletcultist cât şi prin o nouă viziune a vieţii ţărăneşti.

Eroul principal al romanului, Ilie Moromete este un ţăran, care de fapt întruchipează întregul suflu ţărănesc incapabil să se adapteze la noile schimbări socio-politice.

Odată cu apariţia în anul 1962 a romanului Risipitorii se va observa predilecţia lui Marin Preda de a scrie şi o literatură a lumii oraşului. Dacă prin Moromeţii el încerca o polemică cu Liviu Rebreanu, prin Risipitorii încearcă o luptă cu sine însuşi, în dorinţa de a găsi un stil propriu care să-l reprezinte. Şi-l va găsi, întrucât va mai publica încă patru romane cu acţiunea petrecută în mediul urban: Intrusul (1968), Marele singuraticDelirul (1975) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). (1972),

Volumul doi al romanului Moromeţii apare la doisprezece ani de la apariţia celui dintîi, în anul 1967, iar in 1971 Marin Preda publică un volum de confesiuni şi eseuri intitulat Imposibila întoarcere.

Când cititorii aşteptau cu nerăbdare volumul II al Delirului, Marin Preda publică în 1977 romanul autobiografic Viaţa ca o pradă. „Chiar dacă are caracter autobiografic, Viaţa ca o pradă poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman, căci ampla confesiune este determinată de căutarea dramatică a unui subiect pentru o viitoare carte”.[11]

Marele singuratic este romanul singurătăţii lui Nicolae Moromete, care după ce a eşuat în politică, se retrage la o fermă de lângă Bucureşti şi devine horticultor. Tema romanului este raportul dintre personalitatea individului şi istorie, care, în toate romanele lui Marin Preda este nemiloasă şi îi determină individului o soartă, de cele mai multe ori, de neinvidiat.

Până la apariţia Delirului nici un istoric nu a scris atât de mult despre generalul Ion Antonescu. De fapt romanul are o deschidere largă, descriind principalele evenimente din Europa în momente de grea cumpănă pentru bătrânul continent şi anume cel de-al II-lea război mondial. Cartea nu se pretinde a fi un document istoric, ci este o excepţională realizare artistică bazată pe creativitatea şi intuiţia scriitorului şi, desigur, pe dovezi istorice incontestabile.

Delirul a ipresionat atât de mult opinia publică încât, după publicarea sa, jurnaliştii îl „asaltau” întruna pe Marin Preda cu aceeaşi întrebare: când va scrie volumul II. Scriitorul însă le răspundea că deja lucrează la altceva şi aşa au apărut pe rând Viaţa ca o pradă şi Cel mai iubit dintre pământeni. Să fi fost Marin Preda în stare de a abandona o carte care era atât de mult aşteptată? Sau şi mai mult: un roman în care, aşa cum însuşi autorul mărturisea, se împlinise „tema povestitorului”? Pentru a găsi un răspuns potrivit ar trebui să privim un pic peste subiectul primului volum, unde cititorul ia parte la o serie întreagă de evenimente ce îngrozesc. Legionarii, aflaţi într-o perioadă relativ scurtă (patru luni) în fruntea statului, reuşesc să comită atrocităţi şi crime care şochează. Romanul se încheie brusc, când evnimentele istorice erau în plin delir. De fapt, în prima parte a delirului, căci odată cu schimabarea orientării politice a României, după 23 august 1944, ar fi trebuit sa inceapa a doua parte a delirului  nu mai puţin halucinant. Or Marin Preda a fost un scriitor prin excelenţă realist. Parte a doua a romanului Delirul ar fi însemnat partea a doua a delirului. Cum ar fi putut publica prozatorul un astfel de roman când imediat după apariţia primului volum, s-a stârnit un scandal până şi la Moscova? Şi asta necătând la faptul că în text sunt prezente două scene „părtinitoare” spiritului comunist şi că Paul Ştefan se arăta îngrozit de războiul antisovietic (articolele sale trimise de pe front sunt relevante). E, deci, de la sine înţeles că Marin Preda aştepta timpuri mai favorabile pentru a scrie volumul doi al romanului Delirul, şi pentru a da atunci lovitura de graţie comunismului.

Din păcate, Marin Preda se stinge din viaţă înainte de a-şi duce planul său la bun sfârşit. Referindu-se la această carte a romancierului, Mihai Ungheanu va spune: „Unicul proiect cu adevărat eşuat al lui Marin  Preda rămâne cel legat de romanul Delirul”.[12]

Cel mai iubit dintre pământeni este ultimul roman scris de Marin Preda şi reprezintă, fără îndoială, apogeul forţei sale creatoare. Eugen Simion numeşte romanul „total”: „Nu roman – fluviu (…), nici roman – ciclic (…), ci roman total: romanul unui destin care asumă o istorie, romanul unei istorii care trăieşte printr-un destin.”[13]

Naratorul (eroul) îşi scrie, în închisoare, tot itinerarul vieţii sale de până la arestarea şi închiderea sa (pentru a doua oară), urmând ca în final să aflăm motivul arestării şi verdictul judecătoresc. Victor Petrini (acesta este numele protagonistului) nu este altceva decât o „jucărie a sorţii”, dar care nu se resemnează în faţa loviturilor vieţii, fiind ghidat în permanenţă de luciditate în gândire şi credinţa izbăvirii sale prin iubire. „Marin Preda scrie, în esenţă, istoria unui sentiment (iubirea) şi-i analizează degradarea progresivă până ce iubirea coboară aproape de abjecţie. Destinele eroilor (al lui Victor Petrini inclusiv  – nota mea) sunt luate de valul unei pasiuni obscure, demenţiale şi duse spre limita de jos a existenţei lor (limita insuportabilului) luciditatea lor măreşte forţa pasiunii, dar n-o apără de suferinţe şi cădere”.[14]

Cel mai iubit dintre pământeni are o amplă construcţie epică. Romanul poate fi considerat ca fiind unul de dragoste, dar în acelaşi timp şi un roman politic, roman intelectual, roman de senzaţii şi un roman de moravuri. Complexitatea problemelor dezbătute dar şi maniera specifică de a le trata, au făcut ca ultima carte a lui Marin Preda să înregistreze un succes apreciabil.

Roman al „unei conştiinţe”[15], al „unui erou care crede în puterea spiritului şi în mitul fericirii prin dragoste”[16], Cel mai iubit dintre pământeni rămâne a fi şi în continuare una dintre cele mai reuşite realizări scriitoriceşti ale literaturii române.


CAPITOLUL II

PROBLEMATICA CREAŢIEI PREDISTE. MOROMEŢIANISMUL

Pe Ilie Moromete îl găsim aevea în cele patru romane ale lui Marin Preda: în Moromeţii, volumul I şi II, în Delirul şi în Marele singuratic. Dar spiritul moromeţian poate fi simţit în întreaga creaţie predistă. Citind operele lui Preda îl putem „suspecta” pe Moromete în felul de a fi al lui Ilie Barbu din Desfăşurarea, în tatăl lui Vasile Catrina din Colina, în Florea Gheorghe din Calul, în Paţanghel din O adunare liniştită, în Niculae din Marele singuratic, etc.

Prin moromeţianism trebuie să înţelegem, pe de o parte, felul de viaţă specific al lui Ilie Moromete şi al ţăranilor din mediul satului românesc şi, pe de altă parte, trebuie să înţelegem un stil propriu al lui Marin Preda de a scrie despre ţărani şi nu doar despre ei.

Moromete este personajul care trebuie văzut, aşa cum remarcă Andrei Grigor, „… nu atât ca o individualitate, oricât de puternic ar fi el conturat în acest plan, cât ca o întruchipare a unei spiritualităţi, a unui mod de viaţă şi a unei mentalităţi proprii unui cod de existenţă.”[17] Astfel stând lucrurile, reportul dintre Ilie Moromete şi Niculae este un raport dintre tradiţionalism şi constructivismul revoluţionar. Moromete, reprezentant al tradiţionalismului, preferă întrebările cu caracter decisiv, mergând cu ele în inima lucrurilor. „El nu se discută pe sine, ci discută <<probleme>> cu încăpăţânarea unui raţionalist care vrea să înghesuie viaţă în tiparele logicii.”[18] Moromete ştie că nu poate greşi. El undeva exclamă: „Domnule, eu am avut întotdeauna dreptate!”

Cu toate acestea, personajul principal din Moromeţii se remarcă mai ales prin trăsăturile sale definitorii care ies în evidenţă: inteligenţa, umorul, capacitatea disimulativă, calmul mucalit, plăcerea de a contempla oamenii.

Marin Preda şi-a iubit mult acest personaj şi de aceea pedeapsa finală este mai severă. Moromeţianismul se impune deci şi prin moralitatea care rezultă din intenţiile autorului. Mihai Ungheanu sublinia că: „Marin Preda nu-i poate ierta eroului său intrarea în automatism, transformarea acestuia, pentru un timp, în mecanism esenţial al vieţii, trădarea de fapt a structurii care, superioară fiind, trebuie, şi poate, să se adapteze. Scriitorul nu acceptă la Ilie Moromete starea de inadaptibilitate. Pentru aceasta trebuie făcut saltul. Odată efectuat, eroul va continua să existe la etajul istoric, cu o şi mai mare strălucire. Însă structura lui Moromete, aptă cu atât mai mult altui climat, nu admite saltul. Scriitorul îi reînscenează atunci eroului un proces istoric, semnalizându-i erorile şi necesitatea de a accepta metamorfoza. Singurul scop al intransigenţei scriitorului este de a-şi face eroul să supravieţuiască. Şi pentru că socialmente era imposibil, i-a dat cea mai durabilă longevitate, aceea a artei.”[19]

Prin moromeţianism înţelegem fără îndoială şi antiidilism, antisămănătorism, înţelegem, aşa cum s-a afirmat deja în repetate rânduri, o ripostă la romanul Ion de Liviu Rebreanu.

Dacă am face o lectură paralelă între Moromeţii şi Ion am găsi o sumedenie de semne care ne-ar ajuta să întrevedem opoziţia intenţionată a lui Preda faţă de romanul rebrenian.

În primul rând Marin Preda refuză un erou de felul lui Ion, a cărui obsesie pentru pământ este aproape inumană. Niculae Moromete (opusul lui Ion) din contra, refuză pământul care i s-ar fi cuvenit drept moştenire şi preferă şcoala. Aşa cum s-a exprimat Mihai Ungheanu: „Universul moromeţian cunoaşte o pasiune nouă pentru ceva mult mai puţin sau aproape deloc concret, pentru ceva abstract, nepipăibil, o realitate depărtată. (…) Niculae refuză o proprietate care şi-ar fi putut ulterior manifesta furia ei posesivă şi a cărei victimă este chiar tatăl său. El aspiră către eliberarea de sub tirania pământului.”[20]

În altă ordine de idei, Niculae îşi va manifesta totuşi o furie ascunsă faţă de tatăl său şi-l va deposeda de pământ, dar o va face indirect şi „legal”, prin intermediul „unei religii noi”. De fapt tendinţa ascunsă a lui Niculae este de a ieşi de sub autoritatea paternă. Observaţia îi aparţine criticului Valeriu Cristea şi este amplu dezvoltată de Andrei Grigor în lucrarea sa Marin Preda – Incomodul: „El (Niculae – nota mea) vede în noua religie o circumstanţă favorabilă surpării autorităţii paterne şi a codului tradiţional care îi impusese o situare dependentă, inferioară faţă de aceasta.”[21] În aceeaşi carte Andrei Grigor mai nota: „În faţa autorităţii paterne, acesta (Niculae – nota mea) nu se deosebeşte prea mult de ceilalţi trei fraţi ai săi. (…) Asemenea lor Niculae atentează la baza economică a familiei rurale, tinzând să răpească acesteia, prin socializare, mijloacele productive şi de existenţă esenţiale. Tatăl ar avea motive să considere vina lui chiar mai mare, căci, dacă în locul cailor şi al oilor cu care au fugit cei trei fraţi a putut cumpăra altele, raptul mijlocit de Niculae este definitiv.”[22]

La rândul său, Ilie Moromete, este un ţăran cu un caracter opus Glănetaşului, despre care ştim că era un beţiv, un leneş fără pereche şi se îndeletnicea mai mult cu „lucruri muiereşti.”

În romanul lui Preda, posesia pământului este pusă într-o altă lumină. Şi aici ţăranii tind să-şi înmulţească pogoanele şi loturile, dar pământul nu mai are ca în Ion acea forţă atrăgătoare cu efecte halucinante şi despotice. În Moromeţii pământul este mai degrabă un mijloc şi nu un scop. Pentru Ilie Moromete păstrarea intactă a pământului reprezintă ceva distinct şi clar: siguranţa şi suportul integrităţii familiei. Or din acest punct de vedere, moromeţianismul presupune o nouă mentalitate, o adevărată surpriză pentru literatura română.

Dacă în satul rebrenian cei mai respectaţi erau marii proprietari de pământ, în satul moromeţian această scară de valori este răsturnată. De astă dată se bucură de respect numai acei ţărani care au mintea luminată. Ierarhia onoarei se organizează în funcţie de intelect şi nu în funcţie de mărimea domeniului funciar. Mai mult decât atât, ţăranii înstăriţi cum ar fi Tudor Bălosu sunt văzuţi rău de comunitate, chiar dispreţuiţi, iar ce bolnavi, cum ar fi Boţoghină, nu ezită să-şi vândă pământul numai să se vindece.

Există în Moromeţii o serie de ţărani care, lipsiţi de pământ dar mai ales de intelect şi de iniţiativă, sunt ca şi inexistenţi. Poziţia lor e cea a spectatorilor invizibili. Ion a lui Miai sau Udubească aproape roşesc de plăcere atunci când sunt luaţi în seamă de unii ca Moromete, Dumitru lui Nae sau Din Vasilescu:

„- Ce mai faci, al lui Miai? Îl întrebă Din Vasilescu pe cel lângă care se aşezase.

– Ce să fac, bine! Tresări Ion al lui Miai de plăcere, chiar roşindu-se. Uite, mai venii şi eu p-aici să vedem ce se mai aude.

Nu-l întreba nimeni nimic şi nu era învăţat să fie luat în seamă şi Din Vasilescu îi puse întrebarea ca şi când n-ar fi ştiut de acest lucru. Ion al lui Miai se dădu mai aproape, având în privire un amestec de sfială, curiozitate şi recunoştinţă.”[23]

„- Bună dimineaţa, Udubească, salută Moromete pe cineva dintr-o curte. Unde-ai fost ieri?

– N-am fost nicăieri, am stat acasă! Răspunse Udubească naiv, mirat că fusese crezut plecat undeva, când el stătuse toată ziua în ograda lui.

– Ce vorbeşti! Păi nu te-am văzut! Zise Moromete cu un glas din care nimeni n-ar fi putut ghici că nu l-a văzut pe Udubească din pricină că omul nu se distingea prin nimic ca să fie văzut.”[24]

Atât în romanul lui Rebreanu cât şi în cel al lui Preda sătenii au o zi şi un loc anume unde, îmbrăcaţi de sărbătoare, se adună pentru a petrece. Pentru pripăseni ziua preferată e duminica şi locul e cel al horei, pentru silişteni ziua e tot duminica, dar locul e Poiana fierăriei li Iocan. La hora pripăsenilor flăcăii joacă fetele până la epuizare, la strâng în braţe strivindu-le sânii, beau rachiu şi apoi se bat pentru fete. La fierăria lui Iocan satisfacţiile sunt de ordin intelectual, fiindcă aici se adună să discute politică cei mai inteligenţi silişteni. Mihai Ungheanu nota că: „În poiana lui Iocan străjuieşte lumina raţiunii şi expresia ei este Moromete (<<Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan>>). Schimbului de pumni i se preferă acolo schimbul de argumente.”[25]

Dar asta nu înseamnă că moromeţianismul exclude sentimentele afective şi scenele erotice, preferând în schimb doar discuţii de ordin intelectual. Din contra, opera lui Marin Preda e plină de poveşti de iubire şi de secvenţe erotice absolut senzaţionale, incluse în text cu o adevărată măiestrie artistică. Aş aminti doar câteva: iubirea dintre Niculae şi Simina, dintre Victor Petrini şi Matilda, dintre Birică şi Polina; scene erotice: dintre al lu’ Parizianu şi Ioana,[26] dintre Victor Petrini şi Nineta,[27] dintre Vintilă şi o tânără pianistă,[28] dintre Marin şi opticiana de la Amicii orbilor,[29] etc.

Iubirea dintre Birică şi Polina este şi ea o ripostă împotriva semănătorismului. Dacă Ion o ia de soţie pe Ana din interese ce nu depăşesc cadrul material, Birică se căsătoreşte cu Polina din dragoste, deşi nici el nu are pământ.

Şi în Ion şi în Moromeţii există bătăi, dar cele din Moromeţii nu sunt un rezultat al impulsurilor primare în care feciorul să-şi bată tatăl sau mama aşa cum se întâmplă în romanul rebrenian. Bătăliile şi izbucnirile violente ale siliştenilor sunt scurte şi, aşa cum observă Mihai Ungheanu, sunt „justiţiare”, având de cele mai multe ori rolul de a „pedepsi”.

„Universul moromeţian este un univers populat de cărţi.”[30]La Moromete acasă, seara se citesc poveşti fascinante, Aristide citeşte o broşură despre legionari şi rămâne îngândurat, în poiana fierăriei lui Iocan Moromete citeşte celor adunaţi fragmente dintr-un ziar, Cîrstache al Joachii are un cufăr plin cu cărţi, Niculae Moromete (din Marele singuratic) îşi petrece serile citind, etc.

Acest univers al iubitorilor de carte şi de tot ce-i frumos e spaţiul în care autorul a trăit şi trăieşte continuu cu personajele sale. În romanul autobiografic Viaţa ca o pradă Marin Preda evocă momentele în care a luat cunoştinţă de condiţia umană moromeţiană, de aspectul ei intelectual şi mai ales de cel artistic; în felul de a fi al lui Tudor Călăraşu şi al prietenilor acestuia, autorul descoperă reacţii estetice: „Vedeam cum veneau la noi oameni, care vorbeau cu tata şi cum din ceea ce spuneau izbucneau în hohote de râs, sau înjurături de admiraţie, sau sticliri de ironie în priviri, dispreţ sau satisfacţie secretă, o plenitudine a trăirii, o jubilaţiune intensă, adesea pentru un singur cuvânt rostit de a lui Başă, capiule şi ce i s-a răspuns, căscăundule, ce putea spune cutare şi în loc de asta a spus, ce bă?! Cu degajări nu odată spectaculoase de furie, că i s-a zis prostule, sau pe mă-ta, cârnule, cu muierea şi copiii tăi cu tot… Numai aceea ce intra în aria cuvântului rostit; măciucile care se ridicau în aer, sapele care se încrucişau pe o pârloagă, tăierile (l-a tăiat) nu încântau pe tatăl meu, pe prietenii lui şi pe mine, erau altceva, străin, fără înţeles, nedemne de cuvânt. Şi vitele se repezeau cu coarnele unele în altele şi câinii se încăierau. Cu ce se deosebeau ăia de ele?

Aşa înţelegeam eu însumi. A prins-o cu altul în grădină, sau la poartă, n-o mai ia, i-a rupt picioarele sau i-a spart altuia capul… A fugit cu alde cutare, (adică s-a măritat fără voia părinţilor)…  a gonit-o de-acasă, s-a întors la mă-sa… a fătat…a murit întâmpinat… Evenimente fără importanţă covârşitoare.

Dar când tatăl meu stătea pe prispă şi trecea unul pe drum şi îi spunea: <<Bună ziua mă, nea Tudore>>, şi tata cu toată sinceritatea: <<Bună să-ţi fie inima, mă, Cîrstache>>, tare, apoi pentru el însuşi încet: <<te‘n c…pe mă-ta de zăltat>>, asta da, era ceva senzual, căci descopeream cum forţa cuvântului îmi dezvăluia brusc că omul poate gândi simultan două lucruri care se băteau cap în cap, urarea să-i fie bună inima aceluia, şi înjurătura că era un smintit.”[31]

Moromeţianismul e de neînchipuit fără personaje ca Dumitru lui Nae, Cocoşilă, Iocan şi alţii, prieteni şi cunoscuţi de a lui Moromete. Unii din ei îşi împletesc firul vorbei si înjurături, pentru care nimeni nu se supără. Există un cod ascuns al unor astfel de replici care e ştiut numai de membrii comunităţii şi prin care se poate lua cunoştinţă de o anumită artă a înjurăturii. Cocoşilă îl face pe Moromete prost şi toţi văd în asta un fel de a contrazice, bărbatul îşi înjură nevasta şi aceasta înţelege în funcţie de ton dacă e de bine sau de rău: „Putea fi înjurată muierea cu tandreţe, şi i se făceau obrajii roşii şi se învârtea pe loc ca o găină beată că era iubită, şi dimpotrivă, un cuvânt blând dar rostit cu o cruzime rece o făcea palidă şi o încremenea de spaima înstrăinării.”[32]

Prin abordarea politică şi prin filosofia existenţei, Niculae este, aşa cum a observat Nicolae Manolescu, un antimoromeţian. Dar prin practicarea meşteşugită a înjurăturilor –  cum o face  în Marele singuratic – , şi prin cunoaşterea acelui cod de care am amintit, moromeţianismul îl înglobează şi pe el în acest univers.

Pentru Iulie Moromete mediul rural se identifică cu spaţiul tradiţional în care sălăşluieşte de veacuri spiritul uman în forma sa morală exemplară. Înstrăinarea ţăranilor de pământ duce la degradarea tradiţiilor şi la dispariţia treptată a ţăranului ca entitate. Eugen Simion e de părere că: „Ideea de dispariţie a unei civilizaţii şi ideea gravă a morţii individuale pune cartea (Moromeţii – nota mea) sub semnul unui tragism spiritualizat.”[33]

Există în Moromeţii un fragment prin care autorul identifică paşii grăbiţi ai profanării unor tradiţii seculare: „(…) O însurătoare era altădată un eveniment mare, mai ales dacă se făcea nuntă, dacă băiatul era unul din acei flăcăi care semăna cu bradul pe care îl ducea prietenul lui încă neînsurat, pe calul care tropăia în buiestru în faţa alaiului de căruţe ale nuntaşilor şi dacă mireasa era frumoasă şi se făcea de nerecunoscut în rochia ei albă şi în voalul ei pe care nu-l punea pe cap decât o dată în viaţă. Cuiva îi veni însă în aceşti ani ideea că de ce la drept vorbind să piardă el banii cu ocazia nunţii când, dimpotrivă, ar fi putut foarte bine să câştige şi nu se ştie cum făcu şi cum aranjă şi ce dădu el să mănânce şi să bea la masă că la sfârşit, când îşi făcu socotelile, îi ieşiră patru mii de lei în plus, în loc să-i iasă în minus, cum se întâmpla de obicei. Nuntă cu plata obligatorie pentru invitaţi… (…) Asta nu descurajă însă pe nimeni, dar din ziua aceea acest eveniment din viaţa unui flăcău şi a unei fete, atât de învăluit în taine altă dată, păru acum mai ales în clipa când invitatul era pus să-şi scoată portofelul şi să-şi plătească mâncarea, ceva tot atât de lipsit de interes ca orice petrecere neghiobească a unor inşi care le-a venit lor nu se ştie de ce cheful să se adune la un loc şi să bea şi să mănânce fără nici un rost.” [34]

Ilie Moromete, nucleul Moromeţianismului, prevede drama dispariţiei lumii vechi şi, aşa cum nota Andrei Grigor: „Deşi prins dureros în vârtejul şi fatalitatea istoriei, tot ce poate face (Moromete – nota mea) este să ofere până la capăt un exemplu moral: <<Până în ultima clipă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce-o să se aleagă de el.>>”[35]


INDIVIDUL ŞI ISTORIA

Tema cea mai importantă a creaţiei lui Marin Preda este raportul dintre individ şi istorie. În interviurile care i se luau, scriitorul nu ezita să amintească uneori de pasiunea sa pentru istorie. Astfel, în interviul din 28 noiembrie 1969, Marin Preda îi spunea lui Ion Drăgănoiu următoarele: „(…) istoria este una din obsesiile mele şi probabil şi a altor scriitori.”[36] Şi în acelaşi interviu mai adăuga: „Eu n-aş zice că obsesia fundamentală a scriitorilor români a fost istoria, ci soarta, ideea de destin…”[37]

În articolul Individul şi istoria care a apărut în România literară în acelaşi an, Marin Preda scria: „Scriitorul a fost întotdeauna interesat de relaţiile sociale, de destinul individului, de faptul cum istoria şi individul se atrag sau se resping”.[38]

În majoritatea romanelor sale Marin Preda a încercat să răspundă la câteva întrebări fundamentale: Ce este omul în raport cu istoria? În ce măsură poate individul să ţină piept istoriei şi care sunt urmările tendinţei individului de a se sustrage din mersul istoriei? Răspunsurile le putem găsi cu uşurinţă urmărind firul epic al romanelor. Concluziile generale sunt dramatice: nimeni nu poate depăşi condiţia umană care e supusă în mod fatal circumstanţelor; capacităţile omului de a lua măsuri pentru a-şi schimba destinul sunt limitate şi încercările în aceste sens sunt inutile; istoria e necruţătoare şi nepărtinitoare.

Ilie Moromete şi Victor Petrini sunt personajele care ar putea fi amintite ca cele mai concludente exemple. Şi unul şi altul au trăit drama neputinţei umane în faţa unor evenimente care pur şi simplu n-au ţinut cont de existenţa lor. Lui Moromete ca ţăran i se cerea să dispară explicându-i-se că el este „ultimul ţăran din lume”, iar Petrini se identifică cu o „jucărie a sorţii”.

Romanul Moromeţii începe cu formula deja celebră: „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari”.[39]

Această frază concentrează de fapt în ea tema romanului – raportul dintre individ şi istorie – aşa cum putem vedea din relaţia ce se stabileşte între „timp” şi „oameni”.

Nu trebuie de neglijat însă verbul „se pare” care ţine locul unui tâlc şi e un component important din alcătuirea cadrului epic. Prin „se pare” cititorul atent ar  trebui să înţeleagă o aparentă răbdare a timpului faţă de oameni. Referindu-se la acest aspect al romanului, criticul Andrei Grigor nota: „Văzută astfel, viaţa ţăranilor predişti se scurge <<fără conflicte mari>>. E numai o iluzie care poate fi deocamdată, uşor de întreţinut. În fapt, chiar dacă nu se manifestă încă agresiv, istoria situează satul românesc într-un proces de eroziune, tinzând să-l disloce din structurile lui tradiţionale.”[40]

La finalul primului volum al Moromeţilor, autorul prevesteşte un război care va precipita mersul „lent” al evenimentelor şi astfel aflăm că: „Timpul nu mai avea răbdare”.[41]

În volumul II istoria într-adevăr parcă va „demara” ameninţându-i pe toţi cu tot felul de impreviziuni. Moromete, ca exponent al clasei ţărăneşti, dar mai ales ca individ care a încercat să se opună istoriei, este pedepsit şi supus pieirii. Imaginea degradantă a unui Moromete neputincios şi plimbat pe roabă pare a fi o imagine „oferită special” drept exemplu celorlalţi care vor mai îndrăzni să urmeze aceeaşi cale.

Pedeapsa sortită lui Petrini îşi are originea în aceeaşi încredere în propriile puteri, în convingerea că totul poate fi modificat după bunul plac al fiecăruia. Această „nesupunere” în faţa istoriei îl va costa pe Victor Petrini câţiva ani de închisoare şi de muncă silnică.

În romanul Delirul evenimentele istorice sunt în plină efervescenţă. În faţa lor individul rămâne demoralizat: „Ori, ce acţiune putea fi întreprinsă împotriva acestui vârtej satanic care începuse din mijlocul Europei şi în faţa căruia marile puteri ori se prăbuşiseră, ori căzuseră la înţelegere cu tartorul în care unii credeau că l-au descoperit, pe Anticrist, şi care purta denumirea falsă de Adolf Hitler?”[42]

Concepţiile lui Marin Preda referitoare la tema sa predilectă pornesc din convingerea scriitorului că individul nu a reuşit niciodată să cunoască bine şi mai ales să dirijeze istoria. În unul din eseurile sale publicate în volumul Imposibila Intoarcere Marin Preda nota:

„În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, am cunoscut odată un gânditor care mi-a spus următoarele: badea Gheorghe a boicotat totdeauna istoria.

Să presupunem că există un astfel de badea Gheorghe. E nevoie doar să presupunem, pentru că, în realitate, unde a boicotat badea Gheorghe istoria? La Rovine? La Podul-Înalt? La Călugăreni? La Plevna? În Munţii Tatra?

Mai degrabă putem spune că istoria l-a dus de nas pe badea Gheorghe şi că el a învăţat din vicleniile ei, viclenii şi mai mari şi a ştiut în felul acesta să i le dejoace, uimind pe foarte mulţi din acest continent, care nu odată se trezesc întrebându-se: cum existăm noi, românii? Cine suntem? Ce e cu noi? Ce este asta România?”[43]


CAPITOLUL III

STRUCTURI INTELECTUALE ÎN PROZA LUI MARIN PREDA

Odată cu apariţia romanului Risipitorii Marin Preda va dezvălui şi predilecţia sa pentru o literatură citadină. Această nouă orientare, însă, nu va face ca intenţiile scriitorului să fie de acum încolo potrivnice spaţiului rural. Din contra, Marin Preda a rămas până astăzi cunoscut ca fiind unul din cei mai însemnaţi „duhovnici” ai spiritului ţărănesc din literatura română.

Aşa cum am amintit încă de la început, mulţi critici literari au încercat să pună la îndoială capacitatea lui Marin Preda de a crea personaje cu o structură intelectuală complexă. Afirmaţia că aceasta s-ar datora lipsei unor studii superioare a scriitorului, pare de-a dreptul ridicolă. Marin Preda nu este primul scriitor român cu studiile nedefinitivate.

O altă origine a concepţiilor eronate la adresa prozatorului – ce vizează în special personajele – este înţelegerea greşită a termenului „intelectual”.

Micul Dicţionar al Limbii Române al lui Vasile Breban, editat în anul 1997, tratează termenul „intelectual” în felul următor: „1. adj. Care se referă la intelect, care aparţine intelectului. 2. sm. sit. Persoană care posedă pregătire superioară de specialitate şi lucrează în domeniul ştiinţei, artei, etc., a cărei principală ocupaţie este munca intelectuală (1).” În dreptul cuvântului „intelect” sunt trecute următoarele: „S. n. Capacitatea omului de a gândi, de a cunoaşte; minte, gândire.”[44]

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, din 1998 tratează termenul „intelect” ca fiind „capacitatea de a gândi, de a cunoaşte, de a avea o activitate raţională, de a opera cu noţiuni; gândire, raţiune.” [45]

Deci, pentru a fi intelectual nu e neapărat nevoie de a fi în posesia unor acte care să justifice o pregătire superioară ţi de a  lucra în domeniul ştiinţei sau a artei. Se vede bine că primul sens al cuvântului se referă la „minte”, la „gândire”.

Toţi oamenii sunt înzestraţi cu minte şi cu capacitatea de a gândi, prin urmare intelectul ţine de grad.


ILIE MOROMETE

Ilie Moromete – protagonistul romanului Moromeţii – este capul unei familii de ţărani dintr-un sat din câmpia Dunării.

Primul volum al romanului tratează evenimentele dinaintea războiului, iar cel de-al doilea volum pe cele de după război.

Familia Moromeţilor este o familie cu copii proveniţi din căsătorii diferite. Acest lucru precum şi starea financiară destul de modestă, provoacă de multe ori neînţelegeri între membrii familiei. Cel care trebuie să-i împace, să vegheze în permanenţă la bunul mers al lucrurilor este Ilie Moromete.

S-a spus în repetate rânduri că Moromete ar fi întruchiparea tipului de ţăran „filosof”. Predispoziţia sa către meditaţie, către observarea lumii înconjurătoare este evidentă chiar din prima pagină a romanului:

„Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curţi, nu era acum timpul de ieşit în drum. Din mâna lui fumul ţigării se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop.

– Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?

Iată că se ivise totuşi cineva. Moromete ridică fruntea şi văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podişcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariţie aştepta. „Pe mă-ta şi pe tine, chiorule!” şopti atunci Moromete pentru el însuşi, ca şi când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând ş acum îl îngloba şi pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunse foarte binevoitor:

– Da, am terminat… Tu mai ai, mă, Bălosule?

– Am terminat şi eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat ai lui Ţugurlan… Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmul ăla?

Moromete se uită ţintă la vecinul său, înţelegând pentru ce ieşise el la drum, şi nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ţi vând un salcâm! Poate am să ţi-l vând… poate n-o să ţi-l vând… De ce trebuie să ne grăbim aşa?” părea el să spună.

–  Dar Victor al tău… El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când e voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică… admitem cazul că fiind ocupat… mai adaugă el…

Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate cum s-ar fi putut înţelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste asta.

– Păi de ce zici că nu vreai să mi-l dai, Moromete? Că vroiam să ţi-l plătesc… Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.

– Să ţii minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.”[46]

În acest fragment avem câteva imagini simbolice introduse cu abilitate de către prozator, care au menirea să-l prezinte pe Moromete cititorilor, chiar de la bun început, drept un om calm, cu un caracter contemplativ dar şi disimulativ prin subînţelesurile replicilor sale. Moromete fumează, iar fumul din mâna lui „se ridica drept în sus, fără grabă şi fără scop”. Andrei Grigor remarcă aici „o plăcere în sine, gratuită, neintegrată vre-o unui proiect pragmatic”.[47]

Acelaşi critic întrevede în ultimul răspuns al lui Moromete – aparent unul zeflemitor şi fără sens -, un răspuns „indirect, dar ingenios şi inteligent negativ la solicitarea vecinului de a-i vinde salcâmul”[48] : „Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore!” Iar dacă o să aibă grâu, Moromete o să aibă şi bani, deci la ce bun să vândă salcâmul.

Caracterul contemplativ al lui Ilie e sugerat şi de locul pe care şi-l alege ca să fumeze: „stănoaga podiştei”. E un loc unde poate sta şi cugeta nestingherit. E locul său de spectator al lumii, fiindcă „pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva…”

O altă trăsătură specifică lui Moromete este ironia fină. Lui Tudor Bălosu îi zice „Bălosule”, iar despre fiul acestuia care este „voiajor” presupune că nu mai iese la sapă fiindcă „nu-l mai aranjează” şi că este „ocupat”.

Cei mai buni prieteni ai lui Moromete sunt „liberalii” cu care discută politică. Aceştia sunt, în primul rând, Cocoşilă, Dumitru lui Nae şi Iocan. Locul preferat pentru dezbaterile politice este poiana lui fierăriei lui Iocan, unde „liberalii” se întâlnesc în fiecare duminică. Cu toate că la discuţii iau parte mai mulţi, figura cea mai importantă şi mai aşteptată e Moromete. Cocoşilă vine acolo cu ziarul pe care l-a citit acasă, dar pe care arde de nerăbdare să i-l dea şi lui Moromete să-l citească, fiindcă acesta găseşte, de fiecare dată printre rânduri, ceva deosebit.

Moromete citeşte din ziar:

„Discursul Majestăţii sale Regelui

<<Domnilor(…) a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţiunea principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală>>

Moromete se opri şi rămase cu privirea ţintă în ziar. Tăcerea continua.(…)

– Adică, se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!

Cocoşilă nu răspunse, se uita invidios la Moromete care ştia să găsească în ziar astfel de lucruri.”[49]

Mihai Ralea spune că „omul inteligent e acela care nu confundă niciodată punctele de vedere”. În discursurile sale cu „liberalii”, Moromete lasă să se înţeleagă uneori că o afirmaţie nu trebuie să se pretindă a fi întotdeauna şi adevărată, ci mai degrabă un punct de vedere:

„- Eşti prost, reflectă Cocoşilă îngăduitor. Neamţul e ca Ilie al lui Udubească, explică el. Îl punea jos alde Voicu Câinaru şi-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. <<Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Câinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?>><<Ce-are a face!>>zicea al lui Udubească.

– Şi îl bătea iar?

– Da!

– E şi ăsta un punct de vedere! observă Moromete, apucând din nou ziarul.”[50]

Ceea ce-l deosebeşte pe Ilie Moromete de ţărani ca Tudor Bălosu nu este numai intelectul, ci şi doza de materialism pe care aceştia o au şi care îi lipseşte lui Moromete. Perioada interbelică este o perioadă în care ţăranii au posibilitatea de a face comerţ. Moromete, însă, nu găseşte – ca Tudor Bălosu – o plăcere deosebită în a vinde produsele la munte. „De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câştigul ar fi fost lipsit de peripeţii(…). Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar explicaţia banilor îi pricinuia o furie neputincioasă (când trebuia să-i dea, îi dădea cu gesturi dispreţuitoare de aruncare şi blestema mărimea, culoarea şi mirosul lor).”[51]

De multe ori Moromete era văzut vorbind de unul singur:

„Oftă (Moromete – nota mea), se aplecă la rădăcina porumbului şi multă vreme nu mai zise nimic. Pipăia cu palma adâncimea pe care o atinsese ploaia. <<A dat ploaia!>> constată apoi la sfârşit, cu glas cu totul deosebit de cel dinainte, ca şi când ar fi vorbit alt om <<În fine, la nouă pogoane, cinci duble claia, ori zece clăi, cincizeci. Ori nouă, patru sute cincizeci de duble de grâu.>>”[52]

Când cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbeşte singur, Moromete îi răspunse că: „din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să-i asculte gândurile.”[53]

Moromete nu este materialist, totuşi pentru el pământul este principala sursă materială de existenţă. Fără pământ Moromete nu-şi poate imagina viaţa unui ţăran. Pământul e necesar pentru întemeierea unei familii, pentru creşterea şi educarea copiilor.

Romanul Moromeţii este şi romanul unei drame. Drama  lui Moromete începe în momentul prăbuşirii principalilor piloni ai existenţei: familia şi pământul. Odată cu fuga băieţilor de acasă, familia se dezintegrează, iar mai târziu, după război, Moromete va preda „de bunăvoie” pământul în colectiv.

Primul semn care prevesteşte drama lui Moromete e tăierea salcâmului. Criticul Andrei Grigor observă că salcâmul are valoare de simbol: „Mai mult decât orice, el simbolizează verticalitatea personajului principal şi, prin el, capacitatea clasei ţărăneşti de a sta dreaptă în faţa încercărilor istoriei. (…) La rândul ei, prăbuşirea salcâmului e impresionantă. O mulţime de verbe au funcţie personificatoare: <<se clătina>>, <<se împotrivi>>, <<n-ar fi vrut>>, <<porni>>, <<îmbrăţişă>> – marcând şi în acest chip, în planul înţelesurilor superioare, o prăbuşire umană.”[54]

Odată cu vestea primită de la Scămosu că băieţii lui se pregătesc să fugă de acasă, Moromete primi una din cele mai nemiloase lovituri ale sorţii. „Băieţii mei, Scămosule, sunt bolnavi” va spune el, şi, în continuare: „Să fugă de acasă? De ce asta? Nu i-am lăsat eu să facă ce vor? Absolută, absolută libertate le-am lăsat! Dacă veneau şi-mi spuneau: <<Mă, noi vrem să fugim de acasă>>, crezi că i-aş fi împiedicat eu, Scămosule!? <<De ce să fugiţi frăţioare? Le-aş fi spus. Încet nu puteţi să mergeţi?>>”[55]

Această ultimă şi tristă ironie, nu este decât o încercare disperată a tatălui dezamăgit de a mai menţine controlul asupra propriilor stări interioare.

Moromete ţinea foarte mult la băieţii săi. El îi vedea pe toţi, în viitor, fiecare la casa şi la familia lui. Achim plecase de ceva timp la Bucureşti şi nu dădea de acolo nici un semn de viaţă. În cele din urmă, Moromete află de la Scămosu că Achim fusese văzut, de el, la Bucureşti, într-o crâşmă, cu o fată, care avea buzele: „uite atâta date cu roşu, ca pe deşt şi cu rochie pe ea şi cu unghiile tot aşa, ascuţite şi roşii.”[56]

Ce puteau să însemne toate acestea decât faptul că Achim a ajuns un cheltuitor de bani, când el ştia că trebuia să trimită banii acasă?

„Moromete se uită afară şi părea că se gândeşte acum la altceva.

– Cică odată, un om şi-a trimis băiatul la Bucureşti, spuse el. După un an vine cineva şi-i spune: <<Mă, l-am văzut pe băiatul ăla al tău. E rău de el.>> <<De ce?>> <<Mă, zice, înjura.>> <<Nu e nimic>>, zise omul. După un an vine iar ăla: <<E rău de băiatul tău, zice, l-am văzut cum se bătea cu unii, era plin de sânge!>> <<Nu e nimic, zice omul, trece.>> Când s-a întâlnit a treia oară, ăla n-a mai îndrăznit să-i spună. <<Nu îndrăznesc să spun, zice, e rău de tot. >> <<De ce?>> <<L-am văzut cum îl duceau legat, furase.>> <<Da, nu e prea bine, a zis omul, dar trece şi asta.>> În fine, când se întâlnesc iar, după un an, omul îl întreabă: <<Nu l-ai mai văzut pe fi-meu?>> <<Ba l-am văzut>>, zice. <<Ei?>> <<Mă, zice, acum era bine! Ieşise din închisoare şi l-am găsit într-o cârciumă cu nişte muieri. Chefuia acolo cu ele, bea vin.>> Dar omul a dat din cap: <<Nu, zice, acum e rău; asta nu mai trece.>>

Moromete se uită câteva clipe în jos, printre genunchi, scuipă subţire printre dinţi şi încheie:

– Aia e!”[57]

Tâlcul acestei parabole ascunde o mare îngrijorare a lui Moromete ca tată. El dă la o parte primejdia care îi paşte acum pe ei toţi în mod direct, că Achim nu le trimite nici un ban, şi descoperă primejdia care îl paşte pe Achim în mod indirect. Petrecerile, la care s-a dedat fiul său, pun sub semnul întrebării întemeierea, de către acesta, a unei familii sănătoase.

Dragostea paternă a lui Moromete este tulburătoare mai ales în condiţiile în care el se va duce la Bucureşti să-şi cheme înapoi feciorii care au furat oile şi caii şi au fugit de acasă.

Trăirea interioară a tatălui părăsit, din acest roman, aş îndrăzni  s-o asemăn cu sentimentul patern din mitul biblic al fiului risipitor, în Evanghelia după Luca (cap. 15). Moromete este dispus să-i ierte şi să-i ajute pe fiii săi cu tot ce are el mai bun, necătând la faptul că aceştia au dovedit o ingratitudine nefirească. Paraschiv, Nilă şi Achim, însă, vor respinge oferta propusă, fiindcă li se va părea venită din altă lume, „depăşită” de-acum de ei.

După terminarea războiului Moromete pare să-şi mai fi revenit din starea lui de deznădejde şi dezamăgire totală şi îl vedem acum în compania unor prieteni noi, „foştii liberali” ca şi dânsul. Dacă înainte locul preferat pentru picantele discuţii despre politică era poiana fierăriei lui Iocan, acum locul acesteia este luat de Sfatul popular. Noul spaţiu destinat intereselor politice, însă, nu este preferat şi de prietenii lui Moromete, aceştia întâlnindu-se chiar în pridvorul curţii lui Moromete.

S-au făcut nenumărate observaţii în legătură cu diminuarea spaţiului literar oferit de autor lui Moromete în volumul doi al romanului. Mai întâi trebuie să observăm că începutul celui de-al doilea volum coincide cu o schimbare semnificativă în plan istoric. Până şi scriitorul ne atenţionează încă de la sfârşitul primului volum că „Timpul nu mai avea răbdare”.[58] Referindu-se la structura epică a Moromeţilor, Nicolae Manolescu remarcă următoarele: „(…) primul volum vorbeşte despre lumea tatălui (aceea pe care el şi-o imaginează), cu aparenţele ei de stabilitate şi ordine, cu seninătatea ei ce se apără de lovituri, iar al doilea, despre lumea fiilor, neaşezată şi tulbure, în care irump la suprafaţă forţe istorice obscure, necanalizate şi primejdioase.”[59]

Volumul doi al romanului descrie o lume ostilă tradiţionalismului moromeţian. În prim plan iese acum Niculae, exponent al unei „religii noi”. „Organizarea artistică a volumului (observă Andrei Grigor) este însă perfect adecvată realităţii înfăţişate aici, pe care scriitorul o numeşte undeva <<cumplita realitate a dispariţiei clasei ţărăneşti>>. O clasă care, sub presiunea evenimentelor, încetează treptat să mai existe nu mai poate domina nici măcar prin exponenţii săi spaţiul literar al unei opere care şi-a propus să reflecte aceste fenomen. În vârtejul mutaţiilor care se petrec, ţăranii sunt simple obiecte sociale.”[60]

Cu toate că prezenţa lui Ilie Moromete în volumul doi al romanului este redusă simţitor, acesta nu îşi pierde caracterul şi simţul critic cu care i-a impresionat pe cititori în primul volum. Moromete nu mai glumeşte şi nu mai „stă degeaba” ca altă dată, în schimb replicile sale au devenit parcă mai pătrunzătoare, inteligenţa sa se arată acum în toată splendoarea ei. Şi cu cât tatăl lui Niculae apare în prim plan mai rar, cu atât paşii lui sunt mai cu mult interes urmăriţi.

Fiind marginalizat de noul sistem politic, Moromete va aduce o critică usturătoare la adresa partidului comunist şi, uneori, la adresa adepţilor acestui partid: „(…) Moromete se foi în aşternut şi când Niculae se linişti la rândul lui, deodată îi spuse:

– Ei, ţi-ai găsit eul tău? (…)

– Mi l-am găsit! Şi ce te miri aşa?

– Eu?!! Făcu Moromete umflând parcă aerul negru din odae cu mirarea lui. Apoi adăugă cu totală nepăsare: Dacă asta e calea care crezi tu de cuviinţă, să te pui cot la cot cu Ouăbei, eu ce pot să mai zic?”[61]

În activistul Niculae, Moromete vede reprezentantul comuniştilor cu care poate întreţine discuţii polemice şi care este dator să răspundă la toate întrebările ce i se pun în legătură cu neregulile guvernării. Deplasând analiza mai departe, pentru a face o comparaţie, aş putea spune că, în aceste „dezbateri politice”, Moromete pare un senator – membru al unui partid din opoziţie – care înaintează interpelări primului-ministru:

„- Ia să-mi răspunzi dumneata aicea la următoarea întrebare, da să-mi dai un răspuns de om în toată puterea cuvântului, nu să te joci cu mine… Cum poţi dumneata să guvernezi fără opoziţie?!!(…)

– Guvernez foarte bine, răspunse Niculae, ce-mi trebuie mie opoziţie?

– Adică da, conveni Moromete, cu o voce micşorată, ca şi când la asta nu s-ar fi gândit. Dar apoi deodată îşi reluă strigătul: Şi crezi dumneata că e bine aşa?  Crezi dumneata că numai dumneata ai dreptul să vorbeşti în numele ţării şi ăilalţi să nu zică nimic?”[62]

În altă parte vedem că nedumeririle lui Moromete sunt din ce în ce mai multe: „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber?”[63]

Concepţia lui Moromete asupra socialismului e simplă: „- De la bogat ia tot, iar săracului nu-i dă nimic!”[64]

Un pericol major pentru Moromete este lezarea dreptului de exprimare liberă în privinţa unor hotărâri luate de noul regim:

„- Domnule, eu admit, strigă Moromete, dând peste cap teza aceasta (…). Dar acum vii dumneata la putere şi frânele guvernului sunt în mâinile tale. Ce-ai cu mine? De ce te legi de mine, când eu nu-ţi fac ţie nimic, stau colea liniştit şi mai vorbesc şi cu alde Giugudel, că de-aia mi-a lăsat Dumnezeu gură?”[65]

În spatele intimidării dreptului la exprimare, Moromete simte un alt pericol, mai grav: „- Şi crezi tu, zise Moromete, că dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?”[66]

La întâlnirile sale cu liberalii, Moromete pune foarte serios în discuţie o problemă existenţialistă. El vede cum ţăranul a ajuns să fie atât de înjosit încât rostul lui pe pământ stă pus sub semnul întrebării: „- Unde mergem noi, domnule? Ce ajungem noi în situaţia când ţie nu-ţi mai pasă de nimeni şi faci ce vreai tu şi rostul meu pe lumea asta nu e decât să zic ce zici tu?”[67]

Moromete încearcă din răsputeri să reziste în faţa agresiunilor nemiloase ale destinului, dar, aşa cum observă Andrei Grigor: „Încercarea lui Ilie Moromete de a se opune tăvălugului istoriei care sorteşte ţăranul român dispariţiei este zadarnică. El a înţeles tragismul fatalităţii care apasă asupra clasei ţărăneşti. (…) Tot ce-i mai rămâne ţăranului Moromete este să lanseze un dramatic avertisment asupra consecinţelor nefastei transformări.”[68]

Ceea ce Moromete şi va face într-un lung monolog, în timpul unei ploi torenţiale:

„Moromete se apropiase de gard şi luă de lângă el o sapă răzimată cu tăişul înăuntru. Începu să facă în pământul moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise nimic şi părea că nici nu se mai gândea la nimic. Avea aerul să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era ceva, să se gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. <<Uite, dacă nu făceam eu şănţuleţul ăsta, o nimica toată, apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuie, ce aştern iarna la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în casă? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii mânuiau cu atâta pricepere sapa, încât ai fi putut crede, uitându-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ se înţeleseseră să se mişte în aşa fel încât toată apa din jur să alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, într-o casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-l faci indiferent că tu vii şi strici rostul… Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aici mai bine ca nimeni altul poţi să te arăneşti şi să ai grijă de vită şi de casă, în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac… şi o să ajungi să fii mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se face o mare cinste dacă o să primeşti, cu chiu cu vai, ceea ce ţi se cuvine pe drept, adică rodul muncii tale… (…)

Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că s-a aranjat… Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl cunosc cum e făcut, şi de câte ori trebuie să se lovească cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea ori că în timpul ăsta neomul încalecă pe umerii lui şi el îl duce până îşi dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă ăla pe umerii lui, îi trece şi gheaţa şi abia de mai apucă să le spună şi el copiilor lui că aşa n-a fost bine, şi moare. (…) Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?… Eu nu zic asta, fiindcă prostul e dat şi el de Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, aşa cum l-a ştiut dintotdeauna lumea şi nu l-a pus niciodată în vârf… A, că totdeauna el a încercat să arate că nu e aşa cum e, şi a ajuns nu odată să dea jos pe ăi cuminte, nimic de zis, dar a ajuns singur prin puterile lui, a dat din coate şi a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt şi puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi… Dar n-a venit nimeni să-l caute la el acasă şi-n văzul lumii să-i spună: vino, bă, încoace, tu, ăl prost, că tu eşti bun, treci aici şi fii mare şi tare, ’le muma în… la ăilalţi, lasă că le arătăm noi lor! De ce?>>”[69]

E interesant de observat cum, în vremuri care nu prevăd degradarea bunăstării vieţii economice, Moromete prevesteşte o foamete care ar urma să vină în mod iminent: „Şi ce-o să mănânci, mă, Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule?”[70]

Dar mai grav decât orice, pentru Moromete, e anularea codului moral şi neglijenţa cu care sunt transmise viitoarelor generaţii adevăratele învăţături: „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă – că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat – dar pe tine să te vedem dacă eşti în stare cel puţin de atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui!? Ce-i înveţi, fiindcă un copil chiar dacă nu-i intră în cap cât e mic, când se face mare îşi aduce aminte.”[71] Abaterea de la drumul cel drept ar aduce după sine consecinţe din cele mai grave: „Fiindcă degeaba o să le spui tu din vorbe, c-o fi şi c-o păţi, că mai deştept ca tine nu e nimeni, din fapte ei o să vază că nu eşti nici deştept şi nici n-ai ce să le spui  şi or să ajungă de capul lor şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni… O să-şi şteargă picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni…”[72]

Moromete vorbeşte la persoana a doua adresându-se unui Bâznae imaginar (da fapt lui Niculae), dar ţinta sa este noua ideologie care tinde să desfiinţeze „nişte rosturi”[73]fundamentale şi să dezrădăcineze spiritul tradiţional. Niculae este un adept al acestei ideologii, dar pe el Moromete nu-l condamnă, din contra, îşi ia asupra lui vina pentru calea greşită pe care fiul său a ales-o: „Eu, părintele lui, sunt vinovat, eu nu altcineva, îmi scot pălăria şi stau în faţa ta cu capul plecat, tu trebuia să fii acuma învăţător, sau mai bine, profesor mare. E vina mea că ţi-am stricat viaţa. Credeţi că nu i-am zis? A râs, ştiţi cum râde el, lasă că ştiu eu, zice, vreai să iai pe umerii tăi păcatele lumii în care ai trăit!”[74]

Pentru Ilie Moromete discuţiile în polemică şi în special cele despre politică sunt hrană adevărată, dar când contradicţiile dintre el şi Niculae se întâmplă uneori să meargă prea departe, atunci el cedează cu o emoţionantă modestie (ce-i drept temporar): „La astfel de răspunsuri se vedea că Moromete se stăpânea din răsputeri să nu uite că era fiul cel care îi spunea aceste lucruri, şi nu un străin şi ca urmările schimbului de cuvinte să nu ajungă acolo în adâncul lui unde totdeauna se luptase să fie linişte şi nu cumva din pricina a ceea ce se întâmpla pe lume să-şi îndepărteze de tot pe acest băiat, desfăcea braţele ca şi când s-ar fi lăsat răstignit pe aceste mari neînţelegeri ale acestor timpuri, numai să nu se supere copilul şi spunea: <<Nu ştiu! Dacă nu ştiu, nu ştiu! De ce să zic că ştiu când nu ştiu!>>”[75]

Spre finalul volumului II al romanului asistăm la o cutremurătoare relatare a Ilincăi despre ultimele zile ale lui Moromete: „Cu vre-o trei zile înainte să moară, tot aşa, a venit doctorul şi i-a făcut injecţie în mână. <<Cum e, tăicuţule, zice doctorul, cum îţi merge?>> M-am uitat şi eu la el, parcă ziceai că acum o să-i fie bine. Injecţiile veneau şi îl făceau că înţelegea tot ce îi spuneai şi vorbea şi el. <<Domnule, l-am auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!>> Doctorul zice: <<Dar acuma, tăicuţule, cum îţi este?>> <<Mi-e bine, zice, nu mă doare nimic, dar nu prea mai sunt conştient>>… pe urmă a adormit el, şi când şi când se trezea şi se uita ceasuri întregi pe geam… pe urmă noaptea a început să tragă, răsufla rău de tot, şi în ziua aia n-a mai cunoscut de loc pe nimeni… şi alaltaieiri dimineaţă, înainte să se lumineze, a murit…”[76]

Criticul Andrei Grigor vede în stingerea lui Moromete simbolul „cumplitei dispariţii” a clasei ţărăneşti: „În ce priveşte enunţul <<Mi-e bine, nu mă doare nimic, dar nu prea sunt conştient>>, înţelesurile sunt mult mai profunde şi mai grave, prin caracterul lor premonitoriu: clasa ţărănească va supravieţui în ipostaze inautentice, dar conştiinţa de sine şi codul ei moral vor dispărea odată cu acest personaj care o întruchipează memorabil. Privind <<ceasuri întregi pe geam>> Moromete contemplă, de fapt, o lume care se stinge.”[77]

Ilie Moromete va muri, dar gravitatea problemelor ridicate, precum şi întreaga existenţă a acestuia, ideea că el a fost, a trăit aievea, va rămâne în aer ca ceva, care, prin natura ei, nu mai poate să dispară.

Ultimii ani ai lui Moromete au foste pentru el şi cei mai duri, duritate motivată nu atât de bătrâneţe, cât mai ales de impactul acestuia ca individ, cu evenimentele nemiloase ale istoriei. Totuşi, Moromete a avut o viziune foarte echilibrată a fenomenelor istorice şi a stării lucrurilor (ceea ce şi demonstrează intelectualitatea sa), viziune pe care el o dovedeşte când le vorbeşte prietenilor săi despre binele din lume: „Binele, domnule, reluă Moromete de astă dată cu o voce schimbată în care simţirea lui proprie fusese reprimată şi răzbătea iarăşi plăcerea lui pură pentru cuvinte, binele n-a dispărut niciodată din omenire, repetă stârnind o înghesuită stârnire pe chipurile lor. (…)

– Aici n-ai dreptate, zise un altul la fel de îndoit.

Se vedea că nu înţelegea nici el, nici alţii: adică ce vrea să spună Moromete, că a fost bine întotdeauna? Cum putea să susţină o asemenea idee? (…)

– Da, ascultaţi-mă pe mine aici, aşa e cum vă spun eu, reluă Moromete cu tărie, binele n-a dispărut niciodată din omenire. Dar, zise el cu un gest care înhăţa parcă din aer, adevărul care avea să urmeze, n-a fost pentru toţi!

Ei, aşa da! Tocmai se mirau şi ei cum ar fi putut să spună el că… Unii îşi descleştară fălcile nerase şi rânjiră cu o lumină intensă sticlindu-le în priviri, uitând parcă în clipa aceea tot ceea ce li se înfăţişase ca nesigur, înceţoşat şi de rea prevestire în ceea ce spusese şi mai ales în felul cum spusese mai înainte Moromete că va fi viaţa lor în viitor.”[78]

Aşadar, după ce l-am privit mai îndeaproape şi cu mai mare atenţie pe Ilie Moromete, putem să confirmăm, fără menajamente, că acesta este un personaj cu o adevărată structură intelectuală. Mihai Ungheanu merge până acolo încât spune că: „Păstrând distanţele şi fiind atenţi la diferenţa de complexitate a felului cum se argumentează opţiunea, putem afirma, fără teama de a fi infirmaţi, că între Camil Petrescu şi Ilie Moromete nu-i nici o diferenţă: şi unul şi altul cred în destinul politic al intelectului superior.”[79] Iar în altă parte criticul  adăugă: „Dacă lăsăm prejudecăţile de-o parte, vom recunoaşte sub flanelul rupt în coate şi pălăria revopsită de praful câmpiei Dunării dacă nu un autentic intelectual, cel puţin un om deprins în mod natural cu operaţiile intelectuale.”[80]

Spre sfârşit, cea mai bună concluzie cred că ar fi dacă l-aş cita tot pe Mihai Ungheanu care spune că: „Moromeţii nu este atât romanul unui filosof-ţăran – şi semănătoriştii arborau personaje destinate acestui scop -, cât romanul unei structuri sufleteşti.”[81]


VICTOR  PETRINI

Protagonist al romanului Cel mai iubit dintre pământeni, Petrini este personajul ce întruchipează desăvârşirea forţei creatoare a lui Marin Preda.

Ultimul şi cel mai vast roman al scriitorului, apărut în 1980 şi definit de Eugen Simion drept roman „total”, Cel mai iubit dintre pământeni este o proză realistă şi modernă.

Romanul este construit pe mitul fericirii prin iubire, mit etern uman, iubirea fiind, în concepţia autorului, raţiunea decisivă a existenţei.

Aflat în închisoare, cu gândul la posibila sa condamnare pe viaţă, la rugămintea avocatului, în vederea pregătirii apărării, eroul îşi povesteşte viaţa în scris. Din lunga sa confesiune aflăm că el a cunoscut mai multe experienţe erotice (Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy) dar în toate a eşuat. Aflăm că Petrini a studiat filosofia şi s-a ambiţionat să creeze o „nouă gnoză” compunând un eseu intitulat Era ticăloşilor. După obţinerea licenţei în filosofie, Petrini se angajează ca profesor de logică la şcoala normală dintr-un orăşel de provincie ardelean, unde se apropie de profesorul de limbă română, poetul Petrică Nicolau. O cunoaşte apoi pe Matilda, soţia lui Petrică, şi fascinat de frumuseţea ei, se căsătoreşte cu ea după doi ani. Destinul lui însă se va modifica brusc şi fatal prin arestarea sa abuzivă, datorată confuziei stupide între două cuvinte (ordine şi ordonanţe, aflate într-o scrisoare primită de Petrini din străinătate) care „dovedeau” implicarea sa în organizaţia Sumanele negre. Petrini este arestat şi condamnat la muncă grea la canal şi apoi într-o mină de plumb, la Baia-Sprie, trei ani. În închisoare ucide, spre a nu fi el ucis, un gardian care îl supune unui regim dur, neomenesc. La ieşirea din închisoare e părăsit de Matilda şi cunoaşte acum alte medii sociale: lucrează în serviciul de deratizare publică, strungar într-o uzină, apoi contabil la „Oraca”. La „Oraca”, Petrini o va cunoaşte pe Suzy Culala, o tânără opusă ca fire Matildei. Trăieşte cu ea o nouă pasiune, care îi va fi fatală. Suzy îi ascunde faptul că e  căsătorită. Aflaţi în excursie la Sinaia, Petrini si Suzy se vor întâlni cu soţul ei într-un teleferic. În încăierarea ce se produce, soţul lui Suzy este aruncat din cabina telefericului într-o prăpastie. Acuzat de crimă, Petrini ajunge din nou la închisoare.

Eugen Simion nota: „Cel mai iubit dintre pământeni este rodul unor lecturi intense şi profunde şi, prin numărul mare de idei pe care le pune în discuţie, poate fi socotit un roman intelectual. Meditaţia devine o formă a epicului (un epic al intelectualului), noţiunile curente de fericire, iubire, existenţă, autoritate, putere, familie trec prin mintea unor indivizi care exercită profesiuni intelectuale (filosofi, scriitori, istorici) şi fac din speculaţie bucuria existenţei lor.”[82] Intelectual prin excelenţă, Victor Petrini ilustrează în mod tragic condiţia umană încătuşată de puterea destinului.

Romanul începe cu o meditaţie asupra morţii, fenomen de care personajul este într-un fel atras, ca urmare a pericolului posibil de a fi condamnat pe viaţă: „Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decât pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă, de a mă culca pe el şi a rămâne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adânc sentiment de regret: de ce m-am trezit?

Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandră nepăsare faţă de lume te poate stăpâni într-adevăr numai când te simţi străin de propria-ţi fiinţă, dar când, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricât m-aşi strădui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.”[83]

Deliberările interioare ale deţinutului sunt şi un rezultat al nevoii de familiarizare cu moartea fizica, pe cate el o numeşte cu multă convingere „fenomen simplu”. Această familiarizare, aşa cum observă criticul Andrei Grigor, are funcţia de „a-l elibera de spaime( pe captiv –nota mea ),a-l face să înţeleagă şi să-şi supună fiinţa fatalităţii”. [84]

Acelaşi critic remarcă în dezbaterea lui Petrini şi un dramatism antrenat de elemente paradoxale: „personajul e ispitit de gândul sinuciderii (alternativă aparent favorabilă închisorii pe viaţă), dar, spune el, autosuprimarea este rezultatul înstrăinării totale de <<propria-ţi fiinţă>>. Or de-a lungul experienţelor sale şi mai ales în pragul înspăimântătorului verdict, Victor Petrini a înţeles că fiinţa sa <<este totul>>, un întreg univers reprodus într-o existenţă individuală, cu toate elanurile şi condiţionările sale”.[85]

Început sub acest semn grav, Cel mai iubit dintre pământeni se încheie cu şi mai tulburătoare cuvinte: „Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au foste fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire (…) n-a încetat şi nici nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu. Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: … dacă dragoste nu e, nimic nu e!…”[86]

Victor Petrini prin confesiunile sale nu face doar o relatare a evenimentelor petrecute în trecut, ci o prezentare amplă a stării sale de spirit; mai mult, el creează o poveste, scrie o carte, întrucât îl ştim un om al cărţilor, o „victimă” a lecturilor acaparatoare: „Multe dintre ele mă făceau să mă gândesc cum de nu-mi dădusem seama până atunci că aceste cărţi nu-mi cereau nici mai mult, nici mai puţin decât să le acord zile, ani din viaţa mea; le citeam din nevoia imperioasă de acumulare, îngrămădind peste sufletul meu viu cunoştinţe (…)”.[87]

Pasionat de cărţi şi de filosofie, Petrini se ambiţionează să întemeieze un sistem de gândire original: „O nouă gnoză, pornind de la descoperirile ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrânit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimântătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd. Înţelegând că universul suntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. Gândind cosmic, ne salvăm chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi…”.[88]

Evenimentele derulate în roman (mai ales circumstanţele politice) pot fi plasate temporal în deceniul şase al secolului XX. „Obsedantul deceniu” se caracterizează mai ales prin suprimarea unor libertăţi de către regimul aflat la putere. De conjuncturi asemănătoare nu va scăpa nici Victor Petrini. Pentru el libertatea e necesitatea fără de care existenţa ar sta sub semnul întrebării: „Înţelesei că, fără să fi ştiut vre-o dată (o surpriză greu de suportat), suprimarea libertăţii mele nu avea urmări de conştiinţă, ci în instincte, ca la sticleţi, care îşi bagă gheara în gât dacă îi închizi în colivie”.[89]

Nevoia de libertate îl va obseda pe Victor Petrini în confesiunile sale. Suprimarea ei e cauzată atât de împrejurările politice, cât şi de conştientizarea fatalităţii destinului omenesc la nivel general. Şi dacă oprimat politic mai este totuşi optimist: „Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea”,[90] în ceea ce priveşte destinul, Victor Petrini se va resemna în cele din urmă şi îşi va pierde credinţa că omul mai poate fi liber.

Neclarităţile cu care se confruntă Petrini, îl va obliga pe acesta să ceară explicaţii de la Ion Micu, un marxist trecut prin închisoare şi ajuns acum asistent la Litere. Întâlnirile lor se desfăşoară în locuri diferite şi discuţiile se poartă în linişte de teama unor informatori ai securităţii. Din lungile lor conversaţii vedem că gândirea marxistului este destul de clară şi practică, pe cînd a lui Petrini e „principală, abstractă, idealistă şi, prin asta, desprinsă de concretul existenţei şi a primejdiilor rezultate dintr-o împrejurare istorică aberantă”.[91]

„Rumoarea în braserie crescuse. Discuţia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se aşezase între noi risca să ne sugereze la amândoi o ruptură. Deodată însă el zâmbi: <<N-ai reţinut>>, zise el, fixându-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, <<ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îl ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aşi zice că după le temp du mépris al lui Malraux vine acum le temps du compromis.   Ce vreau să-ţi spun? Să accepţi o tranzacţie în locul unui proces în care ai putea să pierzi.>> <<Ce proces?>> <<De conştiinţă>>, răspunde el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. <<Nu înţeleg>>, zisei, care ar putea fi datele procesului şi cine ar putea să câştige împotriva mea.?>> <<Cealaltă parte, zise, a conştiinţei tale scindate.>> <<Conştiinţa omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o invenţie. Compromisul la care recurge adesea în viaţă omul are alte explicaţii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă Ioane, eu am descoperit ceva în filosofie şi vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, aşa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însuşi substanţa aceea fină din care îşi va face gogoaşa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu şi obscur: frunza de dud de care am nevoie şi pe care nu mi-o poate lua nimeni sunt cărţile. Mai am de citit câţiva ani, apoi încep să-mi depun firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgându-mi gogoaşa sub formă de fluture, şi să depun sămânţă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă şi cu un băţ ordinar gospodina să-mi prindă firul şi să-l depene pe o vârtelniţă. Puţin îmi pasă că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină şi cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu…>> <<Ai greşit doar într-un singur punct, spuse el ridicându-se iarăşi. Şi care e esenţialul…>> ”.[92]

Din dialogul celor doi vedem că Victor Petrini pur şi simplu nu vrea să recurgă la un compromis în faţa absurdităţilor noului regim. Andrei Grigor consideră că: „El (Petrini – nota mea) îşi asumă condiţia creatorului spiritual, indiferent la gloria socială şi ferit de obligaţia de a face concesii conjuncturale. Parabola viermelui de mătase întăreşte acest înţeles. Ion Micu îl contrazice şi îl îndeamnă la o atitudine de compromis, atrăgându-i atenţia asupra unei erori esenţiale pe care îşi sprijină judecăţile. Continuând parabola invocată de Petrini, îi va dezvălui, într-un moment ulterior al dialogului, în ce constă această greşeală: pentru ca viermele de mătase să-şi ducă la capăt menirea e nevoie de bunăvoinţa gospodinei. (…) Concluzia este că, oricât ar refuza realitatea, omul se află totdeauna cuprins într-un sistem de dependenţe, care îi limitează libertăţile şi îi condiţionează vocaţia”.[93]

Dialogurile lungi şi repetate ale lui Victor Petrini şi Ion Micu sunt adevărate dialoguri dostoevskiene în care eroii dezbat cu aviditate probleme filosofice izvorâte din necesitatea cunoaşterii existenţei umane. Uneori unele întrebări generează altele, iar discuţiile în contradictoriu se sfârşesc brusc, problemele nerezolvate rămânând parcă suspendate în aer în aşteptarea altor dezbateri.

Ajuns la închisoare în urma unor suspiciuni că ar fi conlucrat cu o grupare legionară, Victor Petrini se va apropia mai mult de înţelesurile filosofiei lui Ion Micu: „Da, avusese dreptate Ion Micu, aveam şi eu ce pierde în închisoare, aveam de ce mă teme. Nu convingeri politice, ca el, ci convingeri mai adânci, că lumea mi-e prietenă şi că floarea gândirii mele ar putea fi de folos cuiva.”[94]

Iniţial, Petrini va crede că privaţiunea de libertate i s-a hotărât dint-o eroare juridică, mai apoi însă va constata că această „eroare” e rezultatul unei acţiuni intenţionate, scrisoarea primită din străinătate fiind doar un pretext. Atunci motivul condamnării sale îi va părea dintr-o dată foarte clar: suprimarea cu orice preţ a unui individ care are o gândire liberă.

Există în roman o scenă simbolică în care un gardian – reprezentant al regimului aflat la conducere – trădează intenţia de exterminare a intelectualilor: „Mă trezii având senzaţia că o dihanie deschise uşa şi se uita la mine. În curte era linişte, culcările încetaseră. Cât să fi dormit? Câteva minute sau câteva ore? Eram amorţit de frig, dar nu mă simţeam rău, eram rece, dar numai pe dinafară, şi câteva clipe mă stăpâni acea stare de frăgezime pe care ţi-o dă odihna după o trudă grea. Mă ridicai în picioare şi atunci distinsei prin întuneric figura gardianului care mă băgase la carceră. Vocea cu care mi se adresă mi se păru duioasă: <<Cum e, o mie trei? Ei, e bine la carceră?>> <<Nu e bine>>, îi răspunsei, cu speranţa pe care glasul său mă făcea s-o întrevăd că de-aia venise la mine, să-mi dea drumul şi să mă duc în dormitor. El ridică atunci ceva negru pe care îl ţinuse ascuns la spate şi îl apropie încet de tâmpla mea. Era un vătrai. <<Uite, mă, o mie trei, aici, uite aici ar trebui să te lovesc>> (cu aceeaşi voce dulce, cu acea bucurie curată cu care vrei să dăruieşti ceva unei persoane pe care o iubeşti, şi mă lovi de câteva ori în tâmplă. Dar uşurel, cu gingăşie, să nu mă doară). <<Ei, înţelegi?>> continuă el vârându-mi de astă dată vătraiul sub nas, pe care mi-l puse apoi pe gură, cu partea lui îndoită, cu ciocul cu care răscolea jarul în sobă şi îmi împinse capul tot uşurel, dar ferm, de scândura carcerei. <<Uite aici ar trebui să te lovesc>>, repetă el, şi repetă şi figura, ciocănindu-mi iarăşi tâmpla. După care închise uşa, trase zăvorul şi îi auzii paşii îndepărtându-se.

Nu mai putui adormi. Mă copleşi întâi o mare mâhnire. Ce-avea ăsta cu mine? Nu dormise, în loc să se culce stătuse probabil la gura sobei şi cugetase. La ce oare? La familia lui? La muiere şi la copii, la fraţi şi la surori? Nu, stând cu vătraiul în mână şi răscolind focul, se gândise la mine. Fumase probabil mai multe ţigări, până ce gândul i se distilase şi se făcuse esenţă de gând, rupt, detaşat de vre-o pornire turbure, până ce descoperise exact ceea ce îl deosebea şi în acelaşi timp ceea ce îl lega de mine, până la simpatia umană trezită de limpedea lui revelaţie: Capul! Da, iată ceea ce ne deosebea. Eu aveam alt cap decât al lui şi atunci luase vătraiul în mână şi venise să-mi spună. Nu în corpul meu trebuia să mă lovească, avem toţi aceleaşi corpuri, mâna e mână, piciorul picior, stomacul face aceeaşi digestie, pe cur ies aceleaşi excremente. Capetele sunt diferite! (…) Eram deci o enigmă contemporană, nu cu mult mai tânăr decât el. Şi lăcaşul acestei enigme era capul.”[95]

Urmărind experienţele protagonistului pentru a scoate la iveală sensurile profunde ale romanului, Andrei Grigor face o lăudabilă constatare: „Condiţionările politice ale lui Victor Petrini reprezintă (…) elementul accidental, al vieţii sale, sigur, decisive şi tragice pentru destinul său, dar nu suficiente pentru înţelegerea semnificaţiilor mari şi profunde ale romanului. Acestea se lasă mai uşor dezvăluite prin analiza experienţelor erotice pe care le trăieşte personajul şi care îl ridică, pe el şi înţelesurile cărţii, deasupra particularului. Relaţiile afective pe care le stabileşte personajul conţin mai intens dimensiunea iniţiatică a romanului, una dintre cele mai importante care îi susţin structura şi prin care Marin Preda intenţionează să reveleze anumite aspecte ale raportului individului cu existenţa, în tentativa lui firească de a o înţelege şi de a şi-o asuma. Victor Petrini consumă, dar şi este, la rândul consumat de ele,  patru experienţe erotice esenţiale, fiecare coincidentă nu numai cu o anumită vârstă a conştiinţei sale, ci şi cu o bine determinată circumstanţă socială. La capătul lor, personajul predist accede la înţelegerea arbitrarului care domină existenţa. Din coincidenţa acestor experienţe afective cu tipurile de realitate de care protagonistul ia act în diferite secvenţe ale existenţei sale se alcătuieşte dimensiunea metafizică a romanului.”[96]

Prima experienţă erotică, Petrini o are cu Nineta, o femeie tânără care îl fascinează prin exteriorul ei. Protagonistul încă adolescent, confundă uşor „esenţa cu aparenţa”[97], iar bucuria posesiei îl face să trăiască iluzia că „nimeni şi nimic nu îi poate sta împotrivă”.[98]

Relaţia cu Nineta se încheie însă repede şi banal după cum a şi început.

A doua femeie din viaţa lui Petrini (numită în roman căprioara) îi creează aceeaşi iluzie, că poate fi oricând liber în alegerile sale. Numai că de data aceasta eşecul experienţei erotice a însemnat pentru el o lovitură a destinului greu de suportat. Căprioara îl părăseşte şi se avântă într-o aventură amoroasă cu un medicinist (ceea ce a atins orgoliul lui Petrini), apoi, după ce e supusă unei intervenţii chirurgicale periculoase, moare. Sigur că şi această experienţă i-a permis lui Petrini să aleagă, dar consecinţele sunt noi. El află acum că „prin ambiţia de a cuceri şi a domina existenţa se înscrie irevocabil într-o competiţie.”[99]

Relaţia cu Matilda se deosebeşte cu mult de relaţiile precedente. Apropiindu-se de noua sa iubită, Victor Petrini se va sili să descifreze necunoscutul. Încercând să desluşească esenţa misterului în care este învăluită Matilda, el îşi proiectează asupra ei forţa gândirii sale formată în spiritul sistemelor generale şi abstracte.

Acuplările dintre Matilda şi Victor sunt, după cum consideră Andrei Grigor: „mai pasionale şi mai pline când opoziţia aproape furioasă a Matildei le face să semene mai degrabă cu un ciudat viol.”[100]

De o cu totul altă părere este criticul Mihai Ungheanu, care găseşte în „perioada Matilda” un „minus de credibilitate”[101]: „O coardă începe să zbârnâie fals, din momentul în care eroul începe să se apropie nepermis de soţia prietenului său şi este admis în cercul său de atenţie, de eroina cu morală felină. Această coardă va zbârnâi fals în fundalul întregii cărţi de aici înainte şi în substructura ei epică. Chiar dacă prozatorul se bizuie pe seducţia sa asupra cititorului, incontestabilă, această legătură este amorală şi-l face pe Victor Petrini prea puţin credibil în general, cu atât mai mult în tânguirea lui ulterioară. Un bărbat care-şi permite astfel de racolări amoroase nu are dreptul la stima pe care scriitorul ne-o cere pentru el. În viaţă se întâmplă asemenea fapte, dar ele sunt cazuri, curiozităţi, şi nu pot ilustra un roman şi un personaj bântuite de angoase morale şi filosofice. Construcţia se ridică pe o temelie şubredă.”[102]

Andrei Grigor însă, aşa cum am văzut, nu caută înţelesurile acestui roman în relaţiile erotice imediate şi nici nu îşi propune să scoată în evidenţă moralitatea sau imoralitatea protagonistului, ci urmăreşte intenţiile scriitoriceşti care revelează anumite aspecte ale raportului individului cu existenţa în ambiţia lui de a o înţelege şi a şi-o asuma. Petrini vede în Matilda o femeie seducătoare dar rătăcită şi dezorientată – ca existenţa însăşi – şi crede că doar el îi poate da un înţeles. De fapt, consideră criticul, este o iluzie pe care o are protagonistul că, datorită infailibilităţii demersului său cognitiv superior, existenţa i se supune, iar el este un învingător: „Abia acum, însă, Victor Petrini începe să înţeleagă că existenţa nu este ceea ce, însufleţit de orgoliul cunoaşterii totale, credea el că ar fi. E infinit mai mult şi descoperă aceasta pe măsură ce ia act de amestecul de abjecţie şi puritate, ură şi dragoste, păcat şi virtute, minciună şi adevăr, perfidie şi inocenţă – care pot exista laolaltă, una prin cealaltă sau una în locul celeilalte. Orice încercare de a le separa se dovedeşte a fi imposibilă, inutilă şi, mai ales, tragică, pentru că poate duce la anularea existenţei însăşi.”[103]

Vizavi de Matilda – ca „esenţă de existenţă” – iluzia de cuceritor a lui Petrini îşi vădeşte repede precaritatea. Eroul principal al romanului nu va reuşi mai mult decât Petrică Nicolau să cunoască acest univers sufletesc imprevizibil. Matilda îl va părăsi pe Victor pentru a se mărita cu un alt bărbat – reprezentant al puterii politice.

Eşecul protagonistului şi în această experienţă erotică se datorează, aşadar, acţiunii destinului fatal.

Cea de-a patra experienţă erotică a lui Victor Petrini este trăită împreună cu Suzy Culala. „Imaginea florii pe care Suzy i-o aşează într-o zi pe prozaicul său birou o aminteşte pe aceea a mărului edenic de la începuturile lumii. O ispită a cunoaşterii. O nouă existenţă îi este oferită, iar protagonistului i se deschide o altă şansă posibilă de a o identifica, a o cunoaşte şi a o cuceri.

Suzy întruchipează această existenţă ca o promisiune de tandreţe, supunere, dăruire totală şi înţelegere.”[104]

Între cei doi pare a se naşte o iubire de care rămân mulţumiţi amândoi. Dar nu peste mult timp în relaţia lui Petrini va interveni din nou destinul arbitrar. Fostul soţ al lui Suzy – întruchiparea forţelor exterioare – va pune capăt şi acestei ultime idile. După acest final tragic, mesajul lui Petrini este unul pesimist: „Salvarea celor învinşi, zisei: nici o speranţă!”[105]

Trecut prin cele mai dureroase experienţe, Victor Petrini a aflat în final că nu poate să-şi hotărască soarta de unul singur.

Eugen Simion nota despre Protagonistul din Cel mai iubit dintre pământeni că: „Destinul îl loveşte de mai multe ori, însă înfrângerile nu-l împing spre negaţia valorilor şi nu-i sălbăticesc sufletul. Victor Petrini atinge, într-o lume confuză, condiţia tragicului, pentru că nu se îndoieşte de puterea spiritului de a rămâne demn şi necruţător în suferinţă. Iubirile şi întâmplările absurde îl aruncă în braţele deznădejdii şi ale oroarei, spiritul îi dă însă forţa să treacă prin ele, nu netulburat (…), ci nelimitat şi lucid, luciditatea fiind forma demnităţii sale.”[106]

Prin structura sa intelectuală şi prin dimensiunea stării sufleteşti, Victor Petrini rămâne a fi unul din cele mai memorabile personaje din literatura română.


NICULAE MOROMETE

Niculae Moromete este personajul principal din volumul doi al romanului Moromeţii şi din romanul Marele singuratic. Mezinul moromeţilor mai poate fi întâlnit şi în Delirul, unde scriitorul i-a oferit doar câteva pagini.

Încă de mic Niculae e pasionat de lumea cărţilor şi nu-i plăcea de loc munca istovitoare a câmpului. Această orientare, diferită de a fraţilor săi, îl face să iasă treptat din universul rural.

Dimensiunile emoţionante ale energiei cu care Niculae îşi apără aspiraţiile nu rămân neobservate de cititor. Copilul renunţă la partea lui de pământ cuvenită spre a fi lăsat să meargă la şcoală. Vocaţia îi este confirmată de preot şi învăţător. Moromete însuşi trăieşte o mare emoţie când îl vede pe scena şcolii, premiat. Secvenţe de inedită fineţe analitică surprind în nesfârşite tonalităţi frământările copilului. Zbuciumul său dublează întâiul mare conflict al romanului Moromeţii.

Singur în mijlocul familiei, Niculae se singularizează în dragoste şi prietenie. Răscolitoare rămâne străduinţa de a afla răspuns la întrebările fundamentale ale existenţei: ce e viaţa, moartea, cum trebuie să trăiască omul! Răspunsul dat tatălui în legătură cu aspiraţiile sale este: „- Eu îmi caut eul meu.”[107]

Prin modul diferit de a înţelege lumea, fiul lui Moromete se îndepărtează de tatăl său. Prozatorul a intuit aici şi un tipic conflict între generaţii.

Dacă în al doilea volum din Moromeţii solititudinea lui Niculae se realizează în interiorul familiei, în Marele singuratic, Niculae face efortul de a se izola în mijlocul societăţii.

Cronologic, acţiunea din romanul Marele singuratic se aşează imediat după capitolul al VII-lea al părţii finale din ultimul volum al romanului Moromeţii. Considerat răspunzător de moartea unui om în timpul campaniei pentru strângerea cotelor, Niculae este ameninţat cu excluderea din partid. La sugestia fostului notar, se angajează muncitor la o seră din apropierea Bucureştiului şi îşi continuă studiile. În cele din urmă fiul lui Ilie Moromete ajunge inginer horticultor.

În evoluţia sa, această etapă de însingurare este cuprinsă între refuz şi acceptare. La sfârşitul anilor de studiu, inginerul Niculae nu mai doreşte să-şi reia activitatea în partid. Renunţarea este cauzată de o profundă dezamăgire faţă de oamenii în spiritul cărora îşi pusese mare speranţă, şi din convingerea că la treizeci şi cinci de ani tot mai priveşte lumea cu ochii adolescentului de odinioară. Personajul are sentimentul frustrării individualităţii sale şi tinde să transforme izolarea impusă într-un perpetuu exil voluntar. Pentru criticul Andrei Grigor, Niculae Moromete este personajul care: „întruchipează tipologia exclusului.”[108]

Niculae refuză să se întoarcă la munca de activist atunci când este rechemat şi se retrage tot mai mult în viţa purificată a grădinii lui. Acest refuz trebuie văzut mai ales în sentimentul de culpă care l-a cuprins pe Niculae. Cu „noua sa religie” el a înţeles acum că a făcut mai mult rău decât bine satului românesc tradiţional. Falsa sa „religie” a dus la dispariţia tragică a ţăranilor şi a tuturor obiceiurilor vechi. Întors în Siliştea-Gumeşti, fiul lui Ilie Moromete ia act de imaginea unei lumi degradate. În cele din urmă va recunoaşte că a greşit: „Da îmi pare rău, dar nu mai e nimic de făcut.”

În cartea sa Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Mihai Ungheanu nota: „Marele singuratic se petrece aproape în întregime într-o imensă grădină. Unul din edificiile incintei se numeşte chiar <<Casa florilor>>. Marele singuratic ascunde o parabolă şi rolul grădinii în câmpul de semnificaţii parabolice este hotărâtor. (…) Grădina semnifică, deci, introducerea ordinii într-un spaţiu al dezvoltării dezordonate şi iraţionale şi punerea unui hotar între o lume dezlănţuită şi o lume care refuză formele violente. Între zidurile unei grădini natura se selecţionează şi mâna omului calmează o dezvoltare anarhică.”[109]

Iniţial Niculae crede în imunitatea zidurilor grădinii faţă de lumea din afară, dar acest fapt se dovedeşte a fi în cele din urmă o tristă înşelare. Andrei Grigor vede în grădina lui Niculae: „utopia spaţiului închis, suficient sieşi, impermeabil la determinările şi condiţionările în puterea cărora se află existenţa umană”.[110] Crima care are loc în casa grădinii şi toată agitaţia de pe urma ei indică faptul că istoria „năvăleşte” surprinzător şi în acest univers mirific, care părea la adăpost de orice fel de influenţe deterministe.

Prozatorul Marin Preda şi-a desfăşurat activitatea într-o perioadă în care literatura artistică suferea de pe urma implicării politicii în artă. „Realismul socialist” impunea tipare epice în care protagoniştii romanelor erau membri de partid şi activişti. Un tânăr comunist trebuia să fie model pentru societate.

Dacă urmărim paşii activistului Niculae Moromete vom găsi în mod surprinzător o îndepărtare faţă de cerinţele literaturii postbelice. La îndemnul fostului notar să revină în partidul comunist şi să activeze împreună, Niculae îi răspunde că se va mai gândi şi apoi hotărăşte că înapoi nu mai este nici o cale. Din acest punct de vedere activistul lui Marin Preda nu mai pare un „model” pentru tinerii societăţii. În afară de aceasta, Niculae are mai multe relaţii erotice: cu o preoteasă (Ileana), cu o pictoriţă (Simina); unei sătence (Mărioara Fântână) îi face un copil şi îi plăteşte apoi pensie alimentară. Toate aceste „abateri” îl umanizează de fapt pe Niculae. Plus la toate, ce activist serios poate fi mezinul moromeţilor când îl vedem întorcându-se acasă şi hârjonindu-se cu sora sa Ilinca?

Prin Niculae Moromete – personaj bine construit artistic – Marin Preda sparge tiparele „realismului socialist”, oferind un drum nou literaturii române de după cel de-al doilea război mondial.


MARIN PREDA ŞI TUDOR CĂLĂRAŞU

Despre romanul autobiografic al lui Marin Preda, Mihai Ungheanu nota următoarele: „Viaţa ca o pradă se înscrie mai curând în sfera bildungsromanului, cu accent pe formarea intelectuală”.[111] Despre acelaşi roman Andrei Grigor sublinia că: „Chiar dacă are caracter autobiografic, Viaţa ca o pradă poate fi considerat un roman indirect. Este de fapt romanul scrierii unui roman, căci ampla confesiune este determinată de căutarea dramatică a unui subiect pentru o viitoare carte”.[112]

Tânărul Marin din Siliştea-Gumeşti (naratorul) trăieşte o „impresionantă aventură a conştiinţei, în tentativa ei de a-şi afla identitatea morală şi intelectuală”.[113] Această aventură a conştiinţei începe odată cu o întâmplare care a avut loc între el şi membrii familiei:

„Aventura conştiinţei mele a început într-o zi de iarnă când o anumită întâmplare m-a făcut să înţeleg deodată că exist. Era multă lume în casă, fiinţe mari aşezate în cerc pe scaune mici şi care se uitau la mine cu priviri de recunoaştere (…). Atunci am auzit o voce: <<Lăsaşi-l în pace! Na, mă, şi pe-asta!>> Şi cel ce rostise aceste cuvinte a luat de undeva de pe sobă o pâine mare şi rotundă şi mi-a întins-o. Atunci mi-am dat seama că ţineam strâns ceva în braţe, tot o pâine, şi că asta era cauza privirilor rele îndreptate asupra mea. Pusesem mâna pe pâinea de pa masă care era a tuturor şi nu mai vroiam să dau la nimeni din ea. Iar acel om, de care ascultau toţi, în loc să mi-o ia cu forţa, cum furioşi se pare că vroiau ceilalţi, făcându-mă să scot răcnete, îmi mai dăduse una: <<Ia-o, mă, şi pe-asta!>> Parcă m-am trezit dintr-un somn. M-am uitat la toţi liniştit şi am pus încet şi cuminte pâinea din braţe pe masă. Nimeni nu m-a mai luat după aceea în seamă, au început să rupă din ea şi să mănânce.”[114]

Copilul a strâns în braţe pâinea din care ar fi trebuit să mănânce toţi fraţii şi nu şi-a dat seama de dimensiunea instinctuală a gestului său decât după ce tatăl său, Tudor Călăraşu, i-a mai dat o pâine. Andrei Grigor vede aici: „momentul în care copilul dobândeşte conştiinţa sinelui şi a existenţei sale în lume”.[115]

Tot ce va întreprinde şi va trăi personajul de acum înainte stă: „sub semnul concepţiei şi atitudinii morale a tatălui şi la al cărui cod de existenţă se fac numeroase referiri în cuprinsul romanului”.[116]

Al doilea element în procesul de formare morală şi profesională a scriitorului sunt lecturile acaparatoare. Pe parcursul romanului, autorul compară deseori evenimentele vieţii sale cu exemple din cărţile citite.

Tudor Călăraşu – tatăl naratorului – joacă un rol primordial în iluminarea intelectuală a lui Marin Preda. Cuvintele tatălui îl fascinau de mic: „Cum o spunea, asta era uimitor. O veşnică surpriză.”

Tudor Călăraşu e omul care poate să-şi facă o idee şi asta în contextul în care, spune autorul, unii scriitori mari nu reuşesc aşa ceva: „Şi tatei îi plăcea poezia… Coşbuc…

Din codru rupi o rămurea

Ce-i pasă codrului de ea?

O auzise la şcoală, recitată de copii la sfârşitul anului şi adesea repeta aceste versuri, a căror imagine simplă îl făcuseră să aibă o idee (sublinierea mea) de ceea ce înseamnă un om în mijlocul omenirii”[117]; „(…) şi mai târziu, în viaţa literară, am cunoscut scriitori talentaţi şi vânjoşi, cu sevă în ei, dar care chiar dacă ar fi mers aiurea şi s-ar fi izbit cu capul de un copac, după cum spusese la un moment dat tot unul dintre ei, tot n-ar fi găsit o idee (sublinierea mea)”.[118]

Marin preda şi Tudor Călăraşu sunt, de fapt, personajele din care va naşte romanul Moromeţii. Viaţa ca o pradă reprezintă, din acest punct de vedere, aşa cum nota Andrei Grigor,: „imaginea unei anticamere a capodoperei (Moromeţilor – nota mea) şi a unei înalte conştiinţe artistice”.[119]


PETRICĂ NICOLAU

Petrică Nicolau – personaj din Cel mai iubit dintre pământeni – este profesor de română şi autor al unui volum de versuri, intitulat Glod şi empireu de-azur.

Împrietenindu-se cu Victor Petrini, Nicolau îi povesteşte acestuia despre relaţia sa cu Matilda, relaţie ce lui Petrini i se pare ciudată.

Poetul se află tot timpul într-o stare de irascibilitate şi „acută indignare”. Eugen Simion nota despre acest personaj că: „are o fire sucită, tenebros de bănuitoare”[120]; pentru el iubirea „nu e libertatea, ci servitutea lui cea mai înjositoare”.[121] Cu toate că e căsătorit cu Matilda, este dominat de tatăl său, autoritar şi absurd.

Profesorul Nicolau este totuşi un om foarte inteligent şi e în măsură să facă o analiză critică a evenimentelor din epocă. În special poetul e preocupat de condiţia intelectualului, de ceea ce-l aşteaptă pe omul de cultură într-un viitor în care comunismul îşi va consolida puterea politică: „Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură eţetera, care considerăm politica drept ceva murdar? Întâi că ni se va cere de-aici înainte, la început cu blândeţe, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi oportuniştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curând ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întâi pe cei care au avut neşansa să fi făcut politică mai înainte, apoi şi pe ceilalţi, a căror politică e să nu facă politică, şi astfel se va adânci revoluţia, care ne va arunca în excese cine ştie pentru cât timp, cum s-a întâmplat totdeauna în istorie. ”[122]

Şi în altă parte: „Gânditorii, oameni de cultură nu vor avea acces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gândi altceva decât ceea ce a gândit deja Marx. Întreaga gândire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face (…). cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup”.[123]

Cu toate că Petrică Nicolau avea o relaţie zbuciumată cu Matilda şi nu se vedea pe sine în această iubire decât ca un martir, el a rămas profund dezamăgit când soţia lui l-a părăsit pentru a se angaja într-o relaţie, în mod surprinzător, chiar cu prietenul său, Victor Petrini. Situaţia creată îl va marca pe Nicolau şi riposta sa dată fostului prieten este pe măsură: „Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, când trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o încă demult un mare filosof bulgar: mâncăm ca să trăim, sau trăim ca să mâncăm?”[124] (…) „Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lângă filosoful ceh Ian Sprijna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcând peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o dezvăluie, viaţa sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ce avem mai bun în noi”.[125]

Petrică Nicolau poate fi considerat una din expresiile intelectuale ale lui Marin Preda.


ION MICU

Ion Micu este un personaj construit în opoziţie cu Victor Petrini şi în special cu Petrică Nicolau. Profesor şi el de limba şi literatura română este totuşi un marxist convins. În roman ajunge, la un moment dat, un foarte bun prieten al lui Victor Petrini cu care întreţine lungi discuţii despre literatură, filosofie, istorie şi politică.

Dacă poetul Nicolau în revoluţia comunistă nu vede decât o jalnică epurare a intelectualilor din viaţa publică şi o degradare a culturii, Ion Micu, din contra, găseşte în comunism o şansă de a vindeca societatea: „(…) revoluţia, ea însăşi, e un scandal. Noi care o facem, spunem că e un lucru înălţător, deşi cei lucizi ştiu că e o maladie, dar nu suntem noi vinovaţi că am moştenit o societate bolnavă… în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalităţii vechii societăţi ia sine pe toţi cei care nu acceptă să-şi însuşească noile principii”.[126]

În situaţia impusă de noul regim de a susţine unele afirmaţii împotriva voinţei personale, Ion Micu crede că e nevoie de un compromis: „N-ai reţinut, zise el, fixându-mă iar (…), ţi-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred şi anume că totul e să supravieţuieşti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îl ai, ori nu-l ai. Asta implică totuşi, ca o consecinţă, o idee şi anume aceea a compromisului. Eu aşi zice că după le temp du mépris al lui Malraux vine acum le temps du compromis.”[127]

Convingerea lui Ion Micu vine în contradicţie cu nedumerirea lui Petrică Nicolau, care se întreabă undeva: „De ce p… mă-sii crede el (individul predispus compromisului – nota mea) că viaţa lui e atât de preţioasă încât e dispus să facă toate compromisurile pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decât alţii că viaţa e preţioasă în sine, mai mult decât toate valorile spiritului? Că poţi trăi şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mândria de a fi om vor renaşte şi că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea şi nu mai are cum să recucerească aceste valori?”[128]

Diferenţa dintre Victor Petrini şi Ion Micu e şi ea vizibilă. Dacă Victor Petrini, cu o gândire predispusă spre abstracţiuni, e adeptul unei filosofii idealiste, Ion Micu e un încercat al vieţii, trecut prin puşcărie şi deci înclinat spre o gândire mai pragmatică, întemeiată pe concretul evenimentelor. La întrebarea lui Petrini dacă va accepta să-l predea studenţilor pe Niculiţă în locul lui Eminescu, Ion Micu răspunde: „Le voi preda studenţilor pe Niculiţă, dar prin gândire îi voi determina să se ducă la Eminescu.”[129]

Soluţia lui Ion Micu, chiar dacă nu este foarte fericită, este totuşi una raţională, dacă stăm şi analizăm contextul evenimentelor din evoluţia politică a României postbelice.


PAUL ŞTEFAN

Paul Ştefan – mai numit şi a lu’ Parizianu – este protagonistul romanului Delirul. Plecat din Siliştea-Gumeşti la Bucureşti, fiul lui Parizianu are norocul să facă o impresie destul de bună directorului cotidianului Ziua, unde devine ucenicul lui Niki Dumitrescu, un ziarist experimentat. Ceva mai târziu Ştefan o va cunoaşte pe Luchi, sora lui Niki, cu care va avea o relaţie amoroasă.

Evenimentele tumultuoase ale timpului – cel de-al doilea război mondial, abdicarea lui Carol al II-lea, instalarea în fruntea statului a generalului Ion Antonescu şi rebeliunea legionarilor – nu-l lasă indiferent pe siliştean. Mai mult decât atât, el se arată a fi un tânăr îndrăzneţ, cu spiritul treaz, patriot adevărat şi un iubitor al dreptăţii şi al libertăţii.

În cele mai periculoase momente, când putea fi oricând omorât de legionari, Paul Ştefan culegea informaţii pentru eventuale articole, strecurându-se pe străzile unde „cămăşile verzi” luaseră poziţii strategice. În timpul rebeliunii, printr-o împrejurare norocoasă, reuşeşte să-i salveze viaţa chiar şefului său, Grigore Patriciu.

Despre formarea personalităţii lui Paul Ştefan, Andrei Grigor nota: „Prins în vârtejul acestor întâmplări agitate şi ultimative, atât în viaţa socială cât şi în cea afectivă, personajul se formează, treptat, în spiritul unei individualităţi puternice, pentru că, deşi aparent nu are simţul competiţiei şi o refuză, superior, fără prea multe deliberări, trădează în toate acţiunile sale spiritul luptătorului.”[130]

Paul Ştefan contemplă atât de absorbit lumea în care trăieşte, încât uneori i se întâmplă să uite şi de sine: „Mie mi se întâmplă să uit de mine ceasuri întregi. Ca şi când nici n-aş fi eu, ci un altul. Pe urmă mă trezesc ca dintr-o buimăceală şi îmi dau seama că viaţa mea s-a întrerupt, timpul meu a fost mort…”[131]

În vârtejul evenimentelor din Europa, sârbii se împotriviseră nemţilor şi rezultatul a fost distrugerea Belgradului. Luând atitudine faţă de căderea Iugoslaviei, directorul ziarului a scris un articol din care reieşea că sârbii au făcut o mare greşeală nealiindu-se cu Hitler (Grigore Patriciu simpatiza acordul dintre Ion Antonescu şi liderul nazist). Dacă nimeni din subalternii lui Patriciu nu îndrăznea să-şi contrazică şeful, Paul Ştefan a îndrăznit să-i ceară acestuia chiar reanalizarea articolului despre Iugoslavia înainte de a-l fi publicat: „- Nu, patroane, eu aşi vrea să vă spun ceva… Mi se pare că împotrivirea, chiar dezastruoasă, a sârbilor, e sublimă; prietenia cu forţa cu cineva care vrea să-şi aducă trupele în ţara ta, prin faptul că tu îţi dai acordul, asta nu înseamnă că eşti cu adevărat prieten cu el. Ori, dumneavoastră sugeraţi opiniei publice că noi am făcut bine ce-am făcut. Ori opinia noastră publică ştie că nemţii ne-au smuls jumătate din Ardeal şi l-au dat ungurilor şi că prezenţa lor la noi nu este dorită. Aşteptăm vânturi istorice mai favorabile, dar să nu ne lăudăm cu prudenţa şi realismul nostru şi să facem o enigmă din revolta altora, care are în ea ceva măreţ, tragic…”[132]

Dacă la început pentru Paul Ştefan generalul Ion Antonescu a însemnat un simbol al naţiunii şi al dreptăţii, la întoarcerea sa de pe front – unde a fost trimis ca jurnalist de război – constată cu dezamăgire că din ordinul generalului articolele sale trimise au fost în permanenţă cenzurate. Din acest moment imaginea pozitivă a idolului său se diminuează considerabil.

Nu cu mai puţină mirare, constată mai apoi că prietenul său Niki nu mai gândeşte liber:

„Ştefan îl asculta (pe Niki – nota mea) şi în mod bizar îi venea să râdă. Da, iată se tâmpise Niki, parcă era şi el şocat, deşi pe lângă urechile lui nu pârâise nici-un glonţ. Vorbea ca un papagal… (…)

– Mai e timp zise Niki. Să vezi adăugă el parcă ameninţat, ţi-o spun o singură dată: fii atent ce vorbeşti şi cu cine.

– Da ce dracu e cu tine, nici de vorbit între noi nu mai putem vorbi? (…)

Luchi se uita la Ştefan cu o privire care confirma spusele fratelui ei.

– Da, Ştefane, zise ea, aşa este, fii atent ce vorbeşti. Ai să vezi pe zidurile oraşului afişe pe care scrie:

Cine limbă lungă are

Cinci ani va spăla sare.

<<Da, parcă îi răspunse şi el din priviri, dar asta nu înseamnă să renunţi în tine însuţi să gândeşti. Să te fereşti dar nu să te supui în sinea ta, cum văd că s-a întâmplat cu Niki>>”.[133]

Despre Delirul, referitor la Paul Ştefan, s-ar mai putea spune că – aşa cum a afirmat însuşi prozatorul – este romanul în care s-a împlinit „tema povestitorului”. Dintre numeroşii critici care au încercat să clarifice adevărul misterioasei „teme a povestitorului” cum ar fi Eugen Simion, Valeriu Cristea, Livius Ciocârlie, Mihai Ungheanu şi Mircea Iorgulescu, cel mai aproape de esenţă şi cele mai profunde explicaţii,  argumentate cu exemple din opera predistă, pare a le aduce Andrei Grigor în lucrarea sa Marin Preda – Incomodul. Concluzia criticului este următoarea: „Efortul scriitorului de a se desprinde, tematic şi stilistic, de Moromeţii este evident şi el se datorează nemulţumirii de a nu-şi găsi locul printre personaje, de a gândi mereu cu mintea lor şi de a vorbi cu vocea lor. <<Subiectele moromeţiene>> sunt rezultatul <<unor ţâşniri inconştiente>>, iar personajele se dovedesc mai puternice decât el, îl domină, am putea spune chiar că îl <<ignoră>>, impunându-se şi chiar rezervând scriitorului simpla postură de cronicar care scrie după dictare.”[134]; „După ce-şi <<deturnase>> destinul în Moromeţii, vol. II, şi în Marele singuratic, romancierul îşi <<transferă>> existenţa într-un personaj nou şi anume plămădit: Paul Ştefan. El părăseşte ipostaza fiului, iar abandonul marchează şi eliberarea, în planul creaţiei, de sub dominaţia tatălui şi a personajului întruchipat de el. <<Povestitorul>> se redă sieşi pentru a-şi împlini propria temă. Citite astfel, primele capitole ale Delirului vădesc grija romancierului pentru relevarea procesului de dedublare, de despărţire a destinului său (real) întruchipat de Paul Ştefan, de acela al lui Niculae. Nici un amănunt dotat cu semnificaţie în evidenţierea acestui proces nu este lăsat deoparte.”[135]


ION ANTONESCU

Prezenţa şi insistenţa scriitorului asupra unui personaj ca Ion Antonescu în romanul Delirul este neaşteptată şi impresionantă în acelaşi timp. Generalul – o figură controversată până şi în zilele noastre – e pus de Marin Preda într-o lumină menită să elucideze adevărul istoric. Personajul însă prezintă interes mai ales prin dimensiunea sa artistică. Latura psihologică a omului politic în mâinile căruia stă, la un moment dat, soarta unei naţiuni, este foarte abil conturată.

În contextul acţiunilor delirante ale lui Hitler în partea de sud-est a Europei, Ion Antonescu acceptă un acord cu Berlinul pentru a evita un război ce ar fi fost catastrofal pentru români. La întâlnirea sa cu liderul nazist, generalul dă dovadă de verticalitate şi surprinde întreg cabinetul führerului prin îndrăzneala cu care îl confruntă pe Hitler. Prin contrast, dictatorul român are şi momente grele care îl descumpănesc şi îl fac nevoit să ceară sfaturi de la mama sa.

Rebeliunea „cămăşilor verzi” îl pune pe „le Conducator” în situaţia de a medita şi a nu lua o hotărâre fermă imediat, contrar aşteptării majorităţii locuitoare a capitalei. În timp ce legionarii desfăşoară acţiuni violente, Antonescu se arată rezervat şi taciturn, aparent fără reacţie faţă de evenimentele care perturbă ordinea publică. Mihai Ungheanu observă că: „(…) generalul tace, dar tace expresiv, lăsându-i pe foştii lui camarazi să se expună în faţa opiniei publice”.[136] După ce agresivitatea legionarilor depăşeşte orice limită, Ion Antonescu ordonă represiunea.

O imagine clară a psihologiei dictatorului român ne oferă Andrei Grigor: „Ion Antonescu este, fără îndoială, cel mai dramatic prins în cleştele circumstanţelor. Meritul prozatorului este că a reuşit să transforme o personalitate a istoriei într-un personaj literar asupra căruia proiectează o altă înţelegere. Situat în împrejurări epice fireşti, generalul ilustrează tragismul fiinţei umane aflat în puterea fatalităţii. (…) în acest tulbure context, generalul trebuie să păstreze cumpăna dreaptă şi să ducă o politică a alianţelor lucidă şi favorabilă intereselor naţionale, să ia decizia cea mai puţin rea într-o circumstanţă în care aproape toate sunt perdante. Lucru aproape imposibil.”[137]

Prin drama interioară pe care o trăieşte, Ion Antonescu este un personaj memorabil şi ocupă astfel un loc important în vasta creaţie a lui Marin Preda.


MATILDA

Matilda este un personaj feminin proeminent în literatura română. Femeie tânără şi fascinantă, cu o puternică personalitate, imprevizibilă şi dificilă, trăind între căderi şi înălţări, Matilda se căsătoreşte şi divorţează de mai multe ori, devenind astfel o fire preponderent pragmatică, în ciuda sensibilităţii certe şi a forţei iubirii care îi guvernează viaţa.

Primul ei soţ, un evreu bogat şi bătrân, o părăseşte şi pleacă din ţară. De pe urma aceste căsătorii Matilda se alege cu un apartament luxos.

Cu cel de-al doilea soţ viaţa conjugală se dovedeşte un infern.

Între timp îl cunoaşte pe Victor Petrini de care se îndrăgosteşte. Din căsătoria cu Victor, Matilda naşte o fetiţă. Dar va divorţa în curând şi de acest bărbat, pentru a se căsători cu Mircea, un om politic influent.

O bună parte din roman cuprinde căsnicia dintre Matilda şi Victor Petrini. „Perioada Matilda” este o perioadă caracterizată prin tendinţa lui Petrini de a cunoaşte şi de a descifra misterele Matildei. Zile, uneori săptămâni întregi, relaţia dintre soţi e plină de iubire şi recunoştinţă reciprocă. Dar, aşa cum notează Eugen Simion: „Matilda cade periodic sub puterea unui rău incontrolabil şi atunci femeia tandră şi atrăgătoare devine de nerecunoscut: dă un spectacol lamentabil în faţa familiei reunite cu ocazia unui botez, îşi loveşte soţul şi sparge, spumegând de furie, nişte frumoase vitralii”.[138]

Aceste porniri ciudate şi diabolice ale Matildei, aparţin, după Mihai Ungheanu, unei fiinţe inferioare, needucate şi lipsite de orice mister: „Matilda este o fiinţă comună, cu conduite comune, multe vulgare, în fond o fiinţă prozaică, fără misterul către care ne trimite mereu scriitorul. Din acest punct de vedere insistenţa asupra ei este o eroare de judecată intelectuală şi morală şi de optică românească. (…) Atenţia faţă de Matilda în roman este disproporţionată faţă de valoarea ei sufletească, comună, şi de opacitatea ei”.[139]

O părere diferită împărtăşeşte Alexandru Piru care vede în Matilda „una din cele mai interesante figuri feminine din literatura română”,[140] iar Eugen Simion încearcă să aducă o explicaţie care să motiveze instabilitatea acestui personaj: „Matilda este primul caracter puternic al cărţii, greu de definit ca tip de sensibilitate feminină. (…) Faptul că ea are sânge răsăritean ar explica, printr-o prejudecată literară, complicaţia sufletului, căderile şi înălţările ei”.[141]

Prin urmare iată-l pe Marin Preda creând şi un personaj feminin puternic, ca o dovadă în plus pentru cei care contestă forţa artistică a scriitorului.


„LIBERALII” DIN SILIŞTEA-GUMEŞTI

Cei mai buni prieteni de-ai lui Moromete sunt câţiva ţărani din Siliştea-Gumeşti. Orientarea politică a acestora e pro-liberală. Dintre ei, cei mai apropiaţi de Ilie sunt Cocoşilă, Dumitru lui Nae, Iocan şi Din Vasilescu. După război, îl vedem pe Moromete împrietenit cu alţi ”liberali”, ca Matei Dimir, Giugudel, Nae Cismaru şi Costache al Joachii.

Ocupaţia de bază a acestor ţărani este de a munci pământul. Excepţiile sunt puţine (Iocan este fierar).

Adevăratele momente de satisfacţie sufletească, „liberalii” le trăiesc atunci când se strâng şi discută politică. „Centrele” stabilite pentru întâlnire sunt Poiana fierăriei lui Iocan şi pridvorul curţii lui Moromete.

„Poiana fierăriei lui Iocan e un forum”,[142] observa Mihai Ungheanu. Aici oamenii vin pentru a schimba păreri şi pentru a mai afla care e situaţia politică a ţării. Întrunirea are câteva convenţii nedeclarate dar bine cunoscute de toţi: nimeni nu vine nebărbierit la întâlnirea rituală a satului şi toţi se prefac că au venit acolo din întâmplare.

Deşi „liberalii” iau foarte în serios problemele pe care le pun în discuţie, nici un punct de vedere nu este clarificat practic până ,la urmă. Plăcerea lor este mai degrabă aceea de a lua atitudine faţă de anumite chestiuni, complăcându-se astfel într-o stare de euforie a conversaţiei.

Un personaj celebru este Cocoşilă. Despre el Mihai Ungheanu notează următoarele: „Intrarea în scenă a lui Cocoşilă este cea mai subliniată chiar de către autorul Cocoşilă, care şi-a compus un fel de a se adresa oamenilor şi de a-şi întări frazele cu câteva zdrobitoare expresii stereotipe. Cocoşilă joacă în sat un rol străvechi, al inconformistului, al iconoclastului care nu se sperie nici de prejudecăţi, nici de persoane. El este în felul său o creaţie la fel de interesantă ca şi Ilie Moromete. Putem să regretăm întrucâtva că autorul a fost avar cu el. În întâlnirile de la fierărie Cocoşilă îşi rezervă dreptul de a spune fiecăruia ce crede de cuviinţă, fără intimidare sau menajamente şi, ca o copie a bufonilor regali, el o face mai ales cu persoanele aflate în stima sau respectul general. Dispreţuitoarele lui formule îi vizează mai ales pe Moromete şi Iocan, ceilalţi doi actori importanţi ai spectacolului”[143].

Fiind puşi uneori  în situaţie de conflict cu cei din afara grupului, cum ar fi Ţugurlan, care intervine furios şi necuviincios în discuţie, „liberalii” preferă soluţii intelectuale în rezolvarea unei astfel de probleme: „- Staţi, lăsaţi-l că am înţeles ce vrea să spună! Interveni Moromete după ce ceilalţi îl lăsară. Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Ţugurlan: că numai cine are lot poate să facă politică, alta că din pricina lui Cocoşilă a rămas Ion a lui Miai fără pământ, şi a treia că nu suntem mai deştepţi decât Ion a lui Miai, nu e aşa, mă, Ţugurlane?”[144]

În universul celor veniţi la Poiana lui Iocan, în fond un univers moromeţian, criteriul de apreciere este inteligenţa. Aşa se facă că unii ca Moromete sau Cocoşilă beneficiază de o atenţie maximă, iar alţii ca Ion a lui Miai sunt lăsaţi în umbră (de fapt din vina lor).

Odată cu „liberalii” lui Marin Preda, ţăranul a încetat să mai fie marginalizat în literatura română şi s-a văzut că el e în stare să trăiască evenimente sufleteşti şi să aibă aptitudini deosebite.


ALTE PERSONAJE

Un intelectual pe care îl întâlnim în Cel mai iubit dintre pământeni este şi avocatul Ştefan Pop, fost judecător, căruia Victor Petrini preferă să-i zică Ciceo. Din funcţia înaltă de judecător demisionează benevol pentru a nu face jocul autorităţilor comuniste şi de a nu fi nevoit să dea verdicte nedrepte. Se împrieteneşte cu Petrini şi îl apără pe acesta într-un proces.

Ciceo este adeptul unei filosofii gnoseologice (el nefiind filosof) pe care i-o împărtăşeşte şi lui Petrini. Este împotriva cunoaşterii ştiinţifice, care, crede el, distruge misterele lumii, şi pledează pentru o cunoaştere artistică: „(…) în ceea ce mă priveşte, sunt furios pe savanţi că m-au silit să aflu că cerul nu e mai înalt de două – trei sute de kilometri. Eram mult mai fericit când credeam că e fără limite, decât, decât acum când ştiu că e doar o pojghiţă şi dincolo de el, vidul, un întuneric încărcat de porcării mortale, iradiaţii care ar ucide într-o clipă pe oricine ar încerca să intre în el. Ce-am aflat? Că suntem prizonieri într-un ocean de gaze. Parcă mă şi sufoc când mă gândesc, în timp ce înainte mintea îmi zbura fără hotar şi cerul era lăcaşul minunilor”[145].

În afară de acestea Ştefan Pop, ca reprezentant al legii, se arată a fi un bun cunoscător al operaţiilor legislative şi este capabil să aducă idei pozitive pentru reformarea sistemului judiciar.

Simina din Marele singuratic este pictoriţa cu care Niculae Moromete întreţine o frumoasă dar şi tragică poveste de dragoste. Dornică să-şi cunoască foarte bine bărbatul iubit, ea hotărăşte să meargă acolo unde crede că se află cheia existenţei acestuia, în satul natal, chiar la familia Moromeţilor.

În Siliştea-Gumeşti Simina pictează ore în şir, refuzând uneori chiar să mănânce. Îl cunoaşte pe Ilie Moromete şi pe prietenii lui, „liberalii”, de spiritul cărora se arată încântată.

În afară de talentul pentru pictură, Simina mai dovedeşte şi un simţ estetic pentru valorile etno-culturale. Ea observă cu stupoare degradarea spiritului ţărănesc odată cu dispariţia obiceiurilor tradiţionale: „- Asta nu e nuntă, zise Simina scârbită, e un soi de afacere… Am auzit că, aşa în general, mirele şi mireasa câştigă bani de la invitaţi, nu numai că îşi scot cheltuielile…”; „- Au şi televizoare! exclamă ea.”[146]

În acelaşi roman Marele singuratic, Marin Preda surprinde stilul de viaţă boem al unor oameni de cultură din Bucureşti: pictori, scriitori, poeţi etc. Aceştia, adunaţi în jurul unei figuri proeminente, iau masa într-un restaurant. Artiştii se arată iniţial rezervaţi, cu mişcările obosite, ce par să sugereze mai degrabă stăpânire de sine şi înţelepciune. După câteva pahare de vin însă, spiritele se încing şi gălăgia de la masa lor umple toată sala restaurantului.

Prozatorul preferă să le creeze porecle, numindu-i: „Întemeietorul literaturii didactice”, „veselul”, „scriitorul fără admiratori”, „cultul”, „subtilul”, etc.

Venit la Bucureşti împreună cu Simina, Niculae Moromete este martorul unei asemenea întâlniri culturale. Comportamentul acestor artiştii îi provoacă însă dezgust moromeţianului. La un moment dat, un admirator îi demonstra idolului său câte poate face pentru el: „- Ascultă, mă, acest moment de glorie al tău cere victime,  eşti avid după victime, şi prima ta mare victimă vrei să fiu eu! Spune, ce vrei? Să-mi scot un ochi în faţa ta? Îl scot!! O să zici că mi-a rămas celălalt. Atunci ce vrei, să-mi fac harachirii? Îmi fac! Îmi fac harachirii înaintea ta, să-mi contempli satisfăcut maţele scoase afară. Cu cuţitul ritualul mi-l fac, urlă el punând mâna pe-un cuţit obişnuit.”[147]

La rândul său, idolul îl dojeneşte cu un glas fratern: „(…) Ce paştele mă-tii, vrei să lipseşti literatura română de unul din nenumăratele ei genii? Poartă-ţi crucea!”[148]

Cu toate că prezenţa lui Lucian Blaga ca personaj în Cel mai iubit dintre pământeniZvezda şi Leningrad, şi să combat un manual de istoria filosofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărei conţinut nu-l cunoaşte nimeni”[149]. este episodică, nimeni nu contestă structura sa intelectuală. „Marele poet şi filozof” (cum îl aminteşte deseori Victor Petrini) este înlăturat de la Universitate luându-i-se catedra de filosofie din motive politice. Poetul îi mărturiseşte lui Petrini (când acesta îi face o vizită la domiciliu) că ar fi acceptat un compromis, ar fi vorbit studenţilor despre Marx, Lenin sau Stalin, dar că nu ar fi fost de-ajuns: „Ar fi trebuit pur şi simplu să nu mai vorbesc nimic despre istoria filosofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărţirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, şi cel al imperialismului, pe de altă parte, şi discursul aceluiaşi referitor la revistele

Drama poetului devine şi mai accentuată, când acesta constată că a fost părăsit până şi de discipoli: „Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sunt, pe semne, dezorientaţi. Or să-şi revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bând cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sunt singur, semnele pentru mine sunt rele”[150].

Făcându-i o vizită acasă lui Suzy, Victor Petrini îl cunoaşte pe tatăl ei, domnul Culala, un om de afaceri cinstit şi bun economist. Fost patron al unei mari firme de rechizite şcolare, domnul Culala face trei ani de  puşcărie, pentru că a încercat să evite un faliment care îi ameninţa firma. Încolţit de inflaţie, împrumutase mai demult o sumă mare de bani de la stat. Inflaţia însă a crescut şi mai tare, aşa încât patronul a trebuit să-şi închidă întreprinderea. Evident că în această situaţie, el nu mai avea cum să întoarcă datoria faţă de stat.

Domnul Culala este un expert în economie şi face o analiză fină a filozofiei comerţului pe fundalul evenimentelor economice din epocă unde întrevede anomalii serioase: „Vedeţi, reflectă el după un timp, în comerţ expresia se dă, dacă ar analiza-o un marxist, ar descoperi cu ajutorul ei o gravă anomalie: nu se vinde ci se dă (se dă brânză la Kamciatka!). în ce situaţie se află atunci cumpărătorul? De cerşetor, nu? din moment ce nu i se vinde, ci i se dă! Asta înseamnă că oricând se poate să nu i se mai dea. Tu mi-ai spus, se adresă el soţiei sale, că la o coadă a izbucnit un scandal şi vânzătoarea (…) a spus: face rău că v-aduce! Iată, după ea, comerţul se amestecă cu morala (face bine, face rău), dar mai ales se identifică total cu puterea, care poate decide după caz dacă să se aducă sau să nu se aducă. Or, după câte ştiu eu, interesul de a se vinde mărfuri n-a dispărut din socialism, pentru simplul fapt că activitatea oamenilor în producţie ar deveni fără sens. De fapt pentru cine producem dacă nu pentru noi înşine? Atunci ce caută în acest proces cuvintele se dă?”[151]

Un alt personaj interesant pe care îl cunoaşte Victor Petrini este Vintilă, un muncitor de la deratizare. Acesta are în primul rând meritul de a fi un bun cunoscător al vieţii. Eugen Simion vede în Vintilă: „un filosof al vieţii”, care „în limbajul lui colorat dă filosofului de profesie lecţii despre istorie, politică, despre atitudinea faţă de femei, etc.”[152] În timp ce prind şobolani sau văruiesc împreună copacii din oraş, Vintilă îi explică lui Petrini cum e femeia: „Te roade cu anii, dom’profesor, şi începe să ţi se facă lehamite! Dai totul de pe tine, şi cămaşa, numai să n-o mai vezi că îţi face întuneric în casă. (…) . Femeia nu uită nimic, dom’profesor, ea doar se preface că uită, din veselă ce e, fie că eşti acasă, fie că eşti în vizită cu ea la rude sau la un prieten, odată o trăsneşte gândul care a stat pitit în mintea ei şi îţi strică toată distracţia, îţi scoate pe nas toate clipele fericite pe care ţi le-a dăruit…”[153]

Din romanul Intrusul ar trebui amintită doamna Sorana, o fostă actriţă pensionată datorită refuzului ei categoric de a juca în piesele comuniste. Femeie inteligentă, doamna Sorana are şi o bogată experienţă a vieţii. Este împotriva comunismului în care vede numai ură.

Doctorul Sârbu, din romanul Risipitorii, este un om onest şi devotat profesiei pe care o îmbrăţişează: „(…) eu nu sunt medic pentru ca să am o specialitate şi să-mi pot câştiga doar existenţa şi am studiat o maladie nu ca să-mi cuceresc un titlu de glorie, ci ca să obţin eliberarea omului de suferinţă.”[154]

Prietenul acestuia, doctorul Munteanu, e la rândul său un medic strălucit, dar are un caracter îndoielnic. La sfârşitul romanului, autoanaliza pe care şi-o face îl purifică şi-i deschide o nouă posibilitate de a-şi continua cariera.

Constanţa Sterian este o profesoară care se dedică energic unei acţiuni nobile de alfabetizare a muncitorilor.


CONCLUZII

Eugen Simion crede că prozatorii ar putea fi împărţiţi în două categorii: „observatori” şi „creatori”. „Observatorii”, după el, studiază realul şi trag din el un simbol. Aceştia nu inventează obiectul, ci doar îl privesc, sau îl ascultă. „Creatorii”, însă, îşi inventează obiectul, având aerul că reproduc realitatea: „Ei compun o scenă din existenţa comună ambiţionând să surprindă miracolul însuşi al existenţei”[155]. Dacă analizăm cu atenţie opera lui Marin Preda găsim în ea numeroase semne de creaţie: scene colective memorabile, situaţii tipice de viaţă, scene de tandreţe, de intimitate, personaje episodice impresionante, etc. Toate acestea nu vin decât în spijinul ideii că Marin Preda este un prozator original, cu o operă valoroasă prin diversitatea creaţiei sale.

Autor al unor romane de mare succes şi creator al unor personaje celebre, Marin Preda este fără îndoială unul din cei mai însemnaţi scriitori ai literaturii române.

Stins din viaţă la numai 58 de ani, în deplină forţă creatoare, părintele moromeţianismului rămâne în memoria noastră prin opera sa, o operă plină de viaţă, în care dăinuie forţa spiritului şi încrederea în valorile fundamentale ale umanităţii.


BIBLIOGRAFIE

I

Marin Preda, Moromeţii, Editura Cartex Serv, Oradea, 2003

Marin Preda, Risipitorii¸ Editura pentru literatură, Bucureşti, 1962

Marin Preda, Intrusul, Editura Cartex Serv, Oradea, 2003

Marin Preda, Imposibila întoarcere, Editura Cartea Românească, Bucureşti, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, 1972

Marin Preda, Delirul, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1975

Marin Preda, Marele singuratic, Ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976

Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Ediţia a II-a, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979

Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1990

Marin Preda, Creaţie şi morală, Editura Cartea Românească, Bacău, 1989

Marin Preda, Întâlnirea din pământuri, Editura tineretului, Bucureşti, 1960

Marin Preda, Întâlnirea din pământuri, Editura Cartex Serv, Oradea, 2003

II

Ciobanu, Nicolae, în colecţia Scriitori români comentaţi¸ volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Editura Recif, Bucureşti, 1995

Grigor, Andrei, Romanele lui Marin Preda, Editura Aula, Braşov, 2003

Grigor, Andrei, Marin Preda – Incomodul, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1996

Manolescu, Nicolae, în colecţia Scriitori români comentaţi¸ volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Editura Recif, Bucureşti, 1995

Piru, Alexandru, în colecţia Scriitori români comentaţi¸ volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Editura Recif, Bucureşti, 1995

Popescu, Marieta, Scriitori români comentaţi¸ Marin Preda, Editura Recif, Bucureşti, 1995

Simion, Eugen, în „Prefaţă” la Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, Editura Literatura artistică, Chişinău, 1990

Ungheanu, Mihai, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Amarcord, Timişoara, 2002

III

Academia Română, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1998

Breban, Vasile, Mic Dicţionar al Limbii Române, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997


CUPRINS


ARGUMENT…………………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I

MARIN PREDA – DESTINUL CREATOR…………………………………………5

CAPITOLUL II

PROBLEAMTICA CREAŢIEI PREDISTE………………………………………..11

Moromeţianismul……………………………………………………………………11

Individul şi istoria…………………………………………………………………..19

CAPITOLUL III

STRUCTURI INTELECTUALE ÎN PROZA LUI MARIN PREDA…………….22

Ilie Moromete…………………………………………………………………………24

Victor Petrini………………………………………………………………………….39

Niculae Moromete……………………………………………………………………50

Marin Preda şi Tudor Călăraşu…………………………………………………….53

Petrică Nicolau………………………………………………………………………..55

Ion Micu………………………………………………………………………………..57

Paul Ştefan…………………………………………………………………………….59

Ion Antonescu………………………………………………………………………..64

Matilda………………………………………………………………………………….65

„Liberalii” din Siliştea-Gumeşti…………………………………………………..67

Alte personaje…………………………………………………………………………69

CONCLUZII……………………………………………………………………………74

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………….75


[1] Andrei Grigor, Marin Preda Incomodul, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1996

 

[2] Nicolae Ciobanu, în volumul Scriitori români comentaţi. Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Ed. Recif, Bucureşti, 1995, p. 152

[3] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 107

[4] Marin Preda, Creaţie şi Morală, Ed. Cartea Românească, 1989, p. 295

[5] Marin Preda, Imposibila Întoarcere, Ed. Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti 1972, p. 71-72

[6] Marin Preda, Creaţie şi Morală, Ed. Cartea Românească, p. 436

[7] Idem

[8] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 5

[9] Marin Preda, Imposibila Întoarcere, Un semn de întrebare, Ed. Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1972, p. 73-74

[10] Andrei Grigor, Marin Preda – Incomodul, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1996, p. 146

[11] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 71

[12] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 389

[13] Eugen Simion, În Prefaţă la Marin Preda, Cel mai  iubit dintre pământeni, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 6

[14] Ibidem, p. 7

[15] Ibidem, p. 24

[16] Idem

[17] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 18

[18] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 152

[19] Ibidem, p. 154

[20] Ibidem, p. 124

[21] Andrei Grigor, Marin Preda – Incomodul, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1996, p. 94

[22] Ibidem, p. 172

[23] Marin Preda, Moromeţii, vol. I, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003, p. 78

[24] Ibidem, p. 74

[25] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 128

[26] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1975, p. 31-32

[27] Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,  vol. I, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990,  p. 47

[28] Ibidem, p. 451-455

[29] Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 331-339

[30] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 139

[31] Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 32

[32] Ibidem, p. 33

[33] Eugen Simion în Scriitori români comentaţi. Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Ed. Recif, Bucureşti, 1995, p. 163

[34] Marin Preda, Moromeţii, vol. II, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003, p. 376

[35] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 26

[36] Marin Preda, Creaţie şi Morală, Ed. Cartea Românească, p. 398

[37] Ibidem, p. 399

[38] Ibidem, p. 234

[39] Moromeţii, Op. cit., vol. I, p. 6

[40] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 18

[41] Moromeţii, Op. cit., vol. I, p. 303

[42] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1975, p. 162

[43] Marin Preda, Imposibila Întoarcere, Un semn de întrebare, Ed. Cartea Românească, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1972, p. 21

[44] Vasile Breban, Mic Dicţionar al Limbii Române, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1997

[45] Academia Română, Dicţionar Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Ediţia a doua, Bucureşti, 1998

[46] Marin Preda, Moromeţii, vol. I, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003, p. 79

[47] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 28

[48] Ibidem, p.29

[49] Marin Preda, Moromeţii, vol. I, Ed. Cartex Serv, Oradea, 2003, p. 79

[50] Ibidem, p. 80-81

[51] Ibidem, p. 42

[52] Ibidem, p. 48

[53] Ibidem, p.  48

[54] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 38 -39

[55] Moromeţii, Op. cit., p. 276

[56] Ibidem, p. 241

[57] Ibidem, p. 242

[58] Moromeţii, Op. cit., p. 303

[59] Nicolae Manolescu, Aprecieri critice în Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Ed. Recif, Bucureşti, 1995, p. 158

[60] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p.  22

[61] Moromeţii, vol. II, Op. cit., p. 60-61

[62] Ibidem, p. 132-133

[63] Ibidem, p. 126

[64] Ibidem, p. 192

[65] Ibidem, p. 134

[66] Ibidem, p. 363

[67] Ibidem, p. 278

[68] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 63

[69] Moromeţii, vol. II, Op. cit., p. 286-287

[70] Idem

[71] Ibidem, p. 228

[72] Idem

[73] Ibidem, p. 336

[74] Idem

[75] Ibidem, p. 127

[76] Ibidem, p. 388

[77] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 66

[78] Moromeţii, vol. II, Op. cit., p. 261

[79] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 234-235

[80] Idem

[81] Ibidem, p. 152

[82] Eugen Simion, În Prefaţă la Marin Preda, Cel mai  iubit dintre pământeni, Vol. I, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 7

[83] Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni,  vol. I, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990,  p. 25

[84] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p.103

[85] Ibidem, p. 104

[86] Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., vol. II, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 374

[87] Ibidem, vol. II, p. 142

[88] Ibidem, vol. I, p. 336

[89] Ibidem, vol. I, p. 357

[90] Ibidem, p. 264

[91] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 109

[92] Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., vol. I, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 244

[93] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 109

[94] Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., vol. I, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 397

[95] Ibidem, p. 395

[96] Andrei Grigor, Romanele lui Marin Preda, Ed. Aula, Braşov, 2003, p. 91

[97] Ibidem, p. 92

[98] Idem

[99] Ibidem, p. 94

[100] Ibidem, p. 95

[101] Mihai Ungheanu, Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Ed. Amarcord, Timişoara, 2002, p. 221

[102] Idem

[103] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 95

[104] Ibidem, p. 99

[105] Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., vol. II, p. 370

[106] Eugen Simion în „Prefaţă” la Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Literatura Artistică, Chişinău, 1990, p. 24

[107] Moromeţii, vol. II, Op. cit., p. 47

[108] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 142

[109] Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Op. cit., p. 129-130

[110] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 143

[111] Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Op. cit., p. 316

[112] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 71

[113] Ibidem, p. 72

[114] Viaţa ca o pradă, Op. cit., p.5

[115] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 80

[116] Idem

[117] Viaţa ca o pradă, Op. cit., p. 238

[118] Ibidem, p. 236

[119] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 79

[120] Eugen Simion în „Prefaţă”, la volumul Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Ed. Literatura Artistică, Chişinău, 1990, p. 10

[121] Idem

[122] Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Op. cit., p. 83

[123] Ibidem, p.87-88

[124] Ibidem, p. 140

[125] Ibidem, p. 142

[126] Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Op. cit., p. 221

[127] Ibidem, p. 244

[128] Ibidem, p. 83

[129] Ibidem, p. 222

[130] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 128

[131] Marin Preda, Delirul, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1975, p. 262

[132] Ibidem, p. 334

[133] Ibidem, p. 408-409

[134] Marin Preda – Incomodul, Op. cit., p. 78

[135] Ibidem, p. 97

[136] Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Op. cit., p. 281

[137] Romanele lui Marin Preda, Op. cit., p. 136

[138] Eugen Simion în „Prefaţă”, la volumul Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., p. 10

[139] Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Op. cit., p. 222

[140] Alexandru Piru, „Aprecieri Critice”, în volumul Marin Preda comentat de Marieta Popescu, Op. cit., p. 161

[141] „Cuprins” la Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., p. 10

[142] Marin Preda, Vocaţie şi Aspiraţie, Op. cit., p. 231

[143] Ibidem, p. 232

[144] Marin Preda, Moromeţii, vol. I, Op. cit., p. 88

[145] Cel mai iubit dintre pământeni, vol. II, Op. cit., p. 103

[146] Marele singuratic, Op. cit., p. 380-381

[147] Ibidem, p. 209

[148] Ibidem, p. 210

[149] Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Op. cit., p. 215

[150] Ibidem, p. 212

[151] Ibidem, vol. II., p. 265

[152] „Prefaţă” la Cel mai iubit dintre pământeni, Op. cit., p. 15

[153] Cel mai iubit dintre pământeni, vol. I, Op. cit., p. 450

[154] Marin Preda, Risipitorii, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, p. 182

[155] Eugen Simion în „Prefaţă” la Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda, Ed. Literatura artistică, Chişinău, 1990, p. 19-20

Anunțuri

Un gând despre &8222;LUCRARE DE LICENŢĂ&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s