SEMIOTICA ŞI RELIGIA


SEMIOTICA ŞI RELIGIA


Semiotica este o ştiinţă relativ nouă care combină cu succes mai multe ştiinţe tradiţionale, cum ar fi lingvistica, gramatica, semantica, stilistica, filosofia şi pragmatica. Definiţia acesteia e simplă: Semiotica e ştiinţa care se ocupă cu studiul semnului. Dar „ce este SEMNUL”? Iată o întrebare dificilă de astă dată, răspunsul căreia condiţionează în mare măsură creionarea identităţii semioticii.

Miriapodul alerga folosindu-şi cu iscusinţă absolut toate picioarele fără să se împiedice. Odată cineva l-a întrebat cum de-i reuşeşte. După ce s-a gîndit un pic, miriapodului i-a paralizat întreg sistemul locomotor. Un exemplu poate nu tocmai inspirat pentru ceea ce vreau să spun în continuare, însă destul de sugestiv. Oamenii comunică doar prin semne, acest lucru deja nu mai poate fi tăgăduit, dar daca îi întrebi ce este SEMNUL, majoritatea din ei se blochează şi nu ştiu ce să răspundă.

În încercarea de a desluşi cît de cît ce este totuşi semnul, voi începe cu o demonstratie absolut copilărească. Ştim că orice obiect din lumea materială are un nume oarecare(o expresie) şi bineînţeles un sens. Să luam spre exemplu obiectul „carte”. Cartea se numeste „carte”, şi are sensul pe care îl găsim în dicţionar: că este o scriere tipărită, legată la tipografie, etc. La fel se poate spune şi despre orice obiect din lumea a bstractă sau metafizică: de exemplu un triunghi, sau mai bine zis „imaginea reprezentativă a unui triunghi”, o linie, un punct, o idee, o dorinţă sau o credinţă în ceva, etc., care au la fel, atît nume cît şi conţinut. Atît obiectele fizice cît şi cele din spaţiul metafizic sunt SEMNE, întrucît ele sunt investite cu sens de către oameni, pentru oameni, printr-o serie întreagă de covenţii de tot felul: ştiinţifice, sociale, economice, culturale, etc.

O definiţie destul de reuşită şi uşor de înţeles spune că SEMNUL este CEVA ce ţine locul la ALTCEVA, pentru CINEVA, dintr-un ANUMIT PUNCT DE VEDERE. Să vedem acum şi cum se descifrează această definiţie.

Literele din alfabet şi cuvintele din dictionar au şi ele bineinţeles expresie si sens şi, întrucat sunt elemente de bază ale unei limbi, acestea mai sunt numite şi SEMNE LINGVISTICE.

Ferdinard de Saussure, unul din marii lingvişti ai lumii, fondatorul lingvisticii structuraliste, a fost preocupat în mod deosebit anume de aceste semne lingvistice.

Revenind la definiţia SEMNULUI, trebuie să spun că Ferdinand de Saussure a fost acela care a inventat termenul de semnificant pentru CEVA şi termenul de semnificat pentru ALTCEVA. Saussure compara semnul lingvisitc cu o foaie de hîrtie, dorind astfel să sugereze unitatea strînsă dintre semnificant şi semnificat, sau altfel spus dintre expresie şi conţinut – alţi doi termeni sugesitvi aduşi mai tîrziu de L. Hjelmslev. Semnul lingvistic, explica de Saussure, nu uneşte un lucru şi un nume, ci un concept şi o imagine acustică.

Să luăm spre exemplu cuvantul “pisică”. Avem mai întai de toate expresia pisică, formată din sunetele “p” “i” “s” “i” “c” “ă” şi conţinutul sau sensul acestui cuvînt, adică ce este o pisică: un animal de casă, binecunoscut, cu blană, etc. Ferdinard de Saussure, teoretizînd doar semnul ligvistic, era necointeresat de obiectul propriu-zis, în cazul de faţă acest animal. Expresia şi conţinutul, considera de Saussure, se află într-o unitate indestructibilă, ca filele unei pagini, dar de obiectul în sine trebuie să se ocupe alţii, spunea de Saussure: de obiectul “nor” – meteorologii, de obiectul “duraluminiu” – chimiştii, etc.

Aş putea să mă opresc doar la concepţia lui Ferdinand de Saussure privind SEMNUL, dar prefer să ma adîncesc în miezul problemei din două motive: primul că mă interesează toate semnele, nu doar cele lingvistice, iar al doilea: se pare că semnul nu are o natură duală.

După Ferdinand de Saussure, Charles Peirce, un important semiotician american, fondator al pragmatismului în filosofie, a schimbat radical viziunea generală asupra SEMNULUI. Peirce aduce în discuţie şi termeni noi ca: reprezentamen pentru SEMN sau acel CEVA, interpretamen pentru acel CINEVA şi mai găseşte că obiectul, pe care îl neglija de Saussure, are mare importanţă în definirea şi existenţa semnului.

Conform lui Peirce semnul are un caracter triatic: reprezentamenul, obiectul si interpretamenul. Adica: cuvîntul „pisica”, pisica însăşi şi omul. Legatura dintre aceste 3 elemente e una stransă şi specială, aşa încît fiecare din ele poate lua locul celorlalte; orice semn are un interpretant, interpretantul devine la rîndul lui semn şi asa mai departe pînă la infinit.

Întorcîndu-ne din nou la formula de la începutul textului, distingem acum mai bine ce este semnul. Semnul este aşadar CEVA (reprezentarea a ceea ce este o pisică), ce ţine locul la ALTCEVA (animalul propriu-zis), pentru CINEVA (cel ce interpretează, o fiinţă raţională), dintr-un ANUMIT PUNCT DE VEDERE.

Rămîne de văzut acum ce e cu acest punct de vedere. Pentru asta trebuie sa analizăm mai atent anume acel lucru de care se ferea de Saussure, adică OBIECTUL în sine.

Obiectul poate fi un lucru care să aparţină lumii fizice, dar poate la fel de bine să fie şi un gînd, o emoţie, un gest sau un sentiment.

Kant spunea că obiectul în sine nu este cognoscibil, adică nu poate fi cunoscut. Mai exact nu poate fi cunoscut în totalitate, sau în complexiatatea lui. Cum putem să ştim de exemplu ce reprezintă obiectul “vulpe”? Pentru unii vulpea e un animal de pădure care scoate un fel de mieunat şi deci seamană întrucîtva cu pisica. Pentru alţii vulpea e animalul de pădure care e mai aproape de cîine decît de pisică. Pentru un copil vulpea e şireată, pentru un medic veterinar e un animal cu probabilitatea mare de a fi infestat cu virusul rabic, pentru un vînator e o blană preţioasă, iar pentru un ţăran care locuieşte lîngă pădure vulpea e un adevărat pericol pentru păsările gospodariei lui. Care e pînă la urmă adevărata natură a acestui animal? Amestecul tuturor viziunilor ar fi o soluţie doar aparentă, fiindcă noi oamenii avem cunoştinţe despre acest animal folosind numai 5 simţuri. Dar daca am avea 6, 7 sau mai multe? Prin urmare obiectul real e vulpea, iar ceea ce pretindem noi că ştim nu e decît obiectul cunoaşterii noastre.

Daca vom privi o coală de hîrtie şi vom încerca să răspundem cum este aceasta, pentru început vom fi tentaţi să zicem că e netedă, subtire şi firavă. Dar dacă am privi-o la microscop, am descoperi că foaia noastra nu e deloc netedă, că are adevarte prăpăstii şi dealuri, nu-i deloc subţire şi, mai mult decît atît, dacă am fi şi noi microscopici nici n-am şti ca aceasta e o foaie…

Revenind la definiţia semnului, devine clar acum de ce e important obiectul si interpretamenul, (acel CINEVA) şi mai eles de ce e important PUNCTUL DE VEDERE. Saussure vedea în natura semnului o mare legătură, dar de fapt legatura dintre ce?… Da, dintre expresie şi conţinut, dintre imaginea acustică şi concept, aşa cum zicea lingvistul, numai că am vazut mai sus cît de dificilă este identificarea acestui concept.

Dar, disputa aceasta dintre diverşi lingvişti şi semioticeni, în acest tratat, de fapt, mă interesează mai puţin. Mai ales că e timpul să arăt ce legătură găsesc eu între semiotică şi religie.

Mi s-a întamplat nu o singură dată să discut pe teme legate de religie cu oameni aparţinînd diferitor secte religioase, în speţă de orientare creştină. Unul din subiectele abordate, pe lîngă multe altele, era calea sau modul de comunicare cu Dumnezeu. “Religia noastră, îmi explicau ei, ne permite să discutăm cu Dumnezeu liber şi direct, fără intermediari, semne sau chipuri cioplite cum, din păcate, se întîmplă la ortodocşi şi catolici.” Încercările mele de a le explica un lucru absolut elementar şi anume că de fapt nu există comunicare fără de semne, fiindcă literele şi sunetele tot sunt semne (semne lingvistice), erau de fiecare dată zadarnice.

Majoritarea sectelor creştine sunt împotriva icoanelor pe care le divinizează ortodocşii, împotriva statuielor pe care le cinstesc cu precădere catolicii şi împotriva crucii, simbolul cel mai reprezentativ al creştinătaţii.

În prima parte a textului am desluşit ce este semiotica şi semnul şi am vazut că SEMN poate fi atît cuvîntul “pisică”, cît şi animalul pisică; atît un obiect din lumea fizică, materială, cît şi un lucru din metafizic: o idee, o dorinţă, etc. Prin urmare cum e posibil ca unele lucruri investite cu sens – prin intermediul cărora are loc un transfer de informaţie – să fie numite semne, iar altele care îndeplinesc aceeaşi funcţie să nu fie?

Să ne imaginăm un pic un tînăr îndrăgostit care vrea neapărat sa îi spună iubitei lui că o iubeşte. Ce va face? Păi ar putea să i-o spună folosind cuvintele, aceste semne lingvistice atît de bine cunoscute şi la îndemîna oricui, dar la fel de bine ar putea să îi aducă un buchet de flori, să aprindă cîteva lumînări seara în timpul cinei, să o mîngîie gingaş pe obraz, s-o ameţească cu privirea şi să o sărute cum nu o mai sărutase pînă atunci. Cred că fata ceea nu ar mai avea nici o îndoială că el o iubeşte, dacă bineînţeles el ar face totul sincer şi nu-i exclus că un simplu “te iubesc” i-ar fi putut părea fetei prea puţin şi chiar îndoielnic. De aceea de multe ori se transmite o informaţie mai bogata în simţiri, mai elocventă şi mai placută folosind alte semne decît cele lingvistice. Această cale de a comunica eu o numesc artistică, sau poetică.

Simt nevoia să fac o mică paranteză şi să recunosc ca mi-e şi oarecum jenă pentru intenţia mea de a demonstra ceva atît de evident! Încerc să îmi imaginez un pic cum aş putea să fiu contrazis de către sectanţi. Întrucît ei susţin că au un dialog direct cu Dumnezeu şi nu prin semne, o idee ar fi probabil să îmi demonstreze că literele şi cuvintele nu sunt semne lingvistice! Dar atunci ce sunt?!

Relaţia omului cu Dumnezeu cred că este de doua feluri: de natură intimă şi de natură socială, sau obştească. Adică fiecare om are dialogul lui personal cu divinitatea, un diloag intim, care este cel mai bine să rămînă o taină pentru ceilalţi, şi o conştiinţă religioasă de grup, de obşte, cu alte cuvinte apartenenţa faţă de o biserică, de o eparhie, sau de o idee general acceptată. În momentul în care un om îşi doreşte să comunice în itimitate cu Dumnezeu, ma întreb: oare cine-i poate interzice să aleagă calea şi metoda de comunicare care îi place lui cel mai mult? Dacă acest om merge la o biserică, ortodoxă sau catolică, şi nu se roagă în glas cum fac acolo ceilalţi semeni de-ai lui, ci doar sărută o icoană, aprinde o lumînare şi se întoarce acasă, cine şi in ce fel i-ar putea demonstra lui că nu aşa se exprima dragostea faţă de Dumnezeu?

Una din erorile capitale de gîndire ale multora este de a nu înţelege că toate SEMNELE au particularitate. Ceea ce pentru unul e alb, pentru altul poate fi negru. Am vorbit despre asta şi mai sus cand arătam cît de dificilă e identificarea adevaratei naturi a lucrurilor. Mai mult decît atît, cînd cineva crede cu tărie în ceva, acest lucru, chiar dacă nu există la acel moment, el devine treptat. Credinţa în ceva presupune, din punct de vedere metafizic dar şi fizic, concentrarea energiei umane într-o manieră atît de eficientă, încît acel lucru, asupra căruia este îndreptată credinţa ca un fascicol de lumina, îşi confirmă în cele din urma existenţa şi se supune gîndurilor omului.

Dacă pentru un sectant o icoană nu-i decît o simplă pictură sau o fotografie, pentru mine aceeaşi icoană reprezintă SEMNUL divinităţii, iar sărutul ei este la rîndul lui un SEMN din partea mea prin care comunic ceea ce gîndesc. Pot să folosesc cuvintele(semnele lingvistice) din dicţionar adresandu-mă divinităţii, cum de altfel şi fac, dar pot la fel de bine să dialoghez cu Dumnezeu şi prin alte semne pe care mi le aleg eu. In afară de asta, o icoană poate avea, pe langă latura sa artisitică, şi o încărcătură sentimentală, emoţională şi chiar sacră. Cel care a lucrat asupra ei cîndva, poate a muncit destul de mult, poate a pus suflet şi s-a rugat pentru binele tuturor celor care se vor mai ruga lîngă icoana făcută de el ani şi ani după aceea. Şi chiar dacă nu e aşa, chiar dacă icoana în cauză nu-i decît o foaie scoasă la imprimantă şi înrămată la repezeală de un lucrător plătit să facă astfel de icoane cu sutele contra cronometru, nici măcar asta nu-mi clinteşte din loc convingerile. Eu am credinţa mea care nu poate fi slăbită în nici un fel de cei care transformă religia în business. Cînd văd sau simt profanarea obiectelor de cult de către netrebnici, mă dezamagesc şi simt dezgust faţă de ei si nu de Dumnezeu sau de ideile mele.

Merg adeseori la o minunată mănăstire din Moldova, unde îmi place nespus de mult şi mă simt bine. De fiecare dată, cu un bun prieten de-al meu, intrăm în acel lăcaş sfînt, aprindem cîteva lumînări, ne rugăm în linişte după care plecăm. Pentru mine făclia este semnul luminii, lumina la rîndul ei este semnul drumului drept, al cunoaşterii adevărului, al vieţii de după moarte, al liniştii şi împăcării cu sine şi cu întreaga lume. În momentul în care aprind o făclie şi mă gîndesc la cei dragi, vii sau trecuţi deja în lumea celor drepţi, simt cum mă apropii de Dumnezeu, simt cum îi apropii astfel şi pe cei pentru care mă rog şi nu înţeleg ce obstacol de comunicare văd aici unii?

Crucea, spun adepţii sectelor, e de fapt arma cu care a fost omorît Isus Hristos.  Dar de ce, mă întreb? Dacă atîtea omucideri sunt făcute prin înjunghiere, poate că nici cuţitul nu e bine sa îl mai folosim în bucătărie fiindcă e simbolul crimei! Pentru fiecare om în parte crucea sau orce alt semn este anume acel semn pe care îl vede el însuşi. Nu pot să insist aşadar cu ideea mea şi să-i contrazic pe aceia care văd crucea ca pe o armă; o fi fiind pentru ei, dar nici nu-mi pot asuma ideea lor. Nu în zadar în definiţia SEMNULUI este adăugat la urma “DINTR-UN ANUMIT PUNCT DE VEDERE”. Pentru unii vulpea e frumoasă, pentru alţii e urată. Şi fiecare are dreptatea lui, cu condiţia ca să nu pretindă nici unul că el e unicul posesor al adevărului.

Din pacate însă mulţi din cei care duc cinste simbolurilor creştine ortodoxe şi catolice fac, la rîndul lor, alte erori grave, ceea ce mă face uneori să mă consider un neo-ortodox sau cel puţin un ortodox diferit de ceilalţi pe care i-am mai cunoscut. În primul rînd destul de mulţi nu văd partea aceasta artistică a icoanelor şi nu găsesc în ele calea frumoasă de comunicare despre care am vorbit mai sus, ci le atribuie o dimensiune exclusiv sacră. Şi asta n-ar fi o problemă dacă nu s-ar ajunge pînă la punctul de a vedea in icoane un scop şi nu un mijloc. Astfel se explică de ce unii sărută cu atîta patimă ore în şir toate icoanele dintr-o biserică, sau ţin morţiş să atingă moaştele sfnţilor aşteptînd vindecare sau mîntuire mai mult de la aceste semne decît de la Dumnezeu.

Ţin să recunosc ca îmi place tradiţia Bisericii Ortodoxe mai mult decît a acelei Catolice, în schimb reforma celei catolice mai mult decît a acelei Ortodoxe. Dar atît una cît şi cealaltă mai au mult pînă a se perfecţiona. Catolicismul, în pofida reformei şi a „ideilor sale mai largi”, este plin de chici prin miile sale de modele de bibelouri înfăţişînd „sfinţi”, stampate cu milioanele şi marcate „Made in China”. Ortodoxia, la randul ei, cu dogmele sale uneori ruşinos de absurde şi prejucăţile înrădăcinate, nu are puterea şi motivaţia interioară de a face un update, o actualizare nespus de necesară, stringentă chiar în ultimul secol.

Prin asta îi înţeleg partial pe sectanţi şi protestanţi, fiindcă ei vad toate metehnele celor două mari confesiuni creştine. Numai că şi eu le văd, dar nu găsesc în aceasta un motiv atît de întemeiat încît să ader la vre-o sectă sau să întemeiez o religie nouă. Mai mult decît atît, cred că e timpul să se facă paşi concreţi în unificarea celor două confesiuni, divizate destul de ruşinos şi dureros acum o mie de ani, cînd Biserica Catolică de la Roma s-a separat de Biserica Ortodoxă Bizantină, prin anateme, blesteme şi afurisiri reciproce, şi să se pună astfel capăt celei mai mari fisuri a creştinismului.

Ruslan Vascan

10. 10. 2010.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;SEMIOTICA ŞI RELIGIA&8221;

  1. Credinciosii nu au nevoie de biserica, ei au nevoie de constientizare. Nici un semn nu-i de folos atunci cind interpretarea e una falsa si marcata de frica condamnarii din partea majoritatii.
    Si referitor la adevar, parerea mea e ca asta-i cel mai relativ fapt din toata existenta omenirii. cum spui si tu , unde pt mine e alb, pt tine poate fi negru. Concluzionez deci ca nu traim in adevar da intr-o „cumunitate” de secte conceptuale, bazate pe proprie interpretare si putere de convingere.

  2. „Descifrarea” semnului la Saussure mi se pare mai accesibilă decât la Pierce. Pe vremea când eram eu studentă se dădea drept exemplu cuvântul „cal” în ceea ce privește identificarea semnificatului și a semnificantului. Oricum ar fi, fiecare dintre noi vine cu interpretarea proprie. Chiar și atunci când spun „scaun” eu mă pot gândi la unul cu un singur picior în timp ce tu ai în minte un scaun cu 4 picioare, iar altcineva unul cu 3 picioare. Eu am făcut semiotică publicitară, dar mi se pare interesantă o abordare comună cu religia. Doar că poate fi ceva mai periculoasă deoarece religioa este un subiect sensibil și ceea ce vezi și crezi tu drept logic și corect, altuia i se poate părea o absurditate. Interesant e faptul că în Biblie semnul crucii nu are o încărcătură simbolică aceasta fiind adoptată mult mai târziu. Ar fi interesant să știm cum și când.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s