De ce Cătalina îl alege pe Cătălin?


DE CE CĂTALINA ÎL ALEGE PE CĂTĂLIN?


LuceafărCatalinaul lui Mihai Eminescu a fost analizat şi comentat de-a lungul timpului de o mulţime de critici importanţi şi mai puţin importanţi (precum şi de amatori ca alde mine!), pe seama lui clădindu-se treptat o mulţime de polemici înverşunate în vederea elucidării „misterelor taince” pe care le are, sau mai bine zis pe care poemul le-ar avea. „Poetul a vrut să zică…” încep unii într-un limbaj de lemn; a vrut să zică una, a vrut sa zica alta, şi „descoperirile” parcă nu se mai isprăvesc. Problema e că dacă Eminescu vroia aşa de tare să zică ceva, zicea! Cine îl putea opri?! Dar dacă nu a zis, ci a scris doar poemul respectiv, ce să mai căutam noi acum noduri în papură: că a vrut să zică aia sau că a vrut să zică ailaltă! Opera trebuie citită cu mare atenţie şi atunci ea se dezvăluie singură în mintea noastră, fără prea multe complicaţii!

Mai grav însă este – şi o spun cu mare tristeţe – că în rîndul profesorilor de literatură, unii încă mai au acel soi de credinţă neclintită că o operă de artă poate avea doar o singură interpretare. Astfel se explică de ce examenele de litaratură mai sunt încă victimile baremelor, punctelor şi subpuctelor, deraierea de la „adevărata interpretare” şi de la „adevăratul sens” al unei opere literare fiind depunctată. Animat de convingerea fermă că ar fi în posesia adevărului, făuritorul unui astfel de barem se crede un adevărat demiurg al literaturii, aşa încît, ascultîndu-l, ai impresia că acesta i-a cunoscut personal pe alde Rebreanu, Blaga sau Stănescu şi că fiecare din ei a avut grijă să-i explice cînd mai ieşeau la o bere: Uite, frate, sa ţii minte că la pagina asta „am vrut sa zic” (!) exact următorul lucru şi să nu permiţi tu altora să interpreteze cum le-a trece prin cap, ‘tu-le muma lor eu de nepricepuţi!

Scriitorul, lingvistul şi semioticeanul italian Umberto Eco, în cartea sa Opera aperta (Opera deschisă) vorbeşte mult şi destul de clar despre ceea ce încă unii nu înţeleg şi anume că orice operă de artă e deschisă spre interpretări şi cu cît interpretările acesteia sunt mai multe şi mai diferite cu atît opera e mai valoroasa şi misiunea autorului mai împlinită. Mai mult decît atît, Umberto Eco consideră că orice cititor cu spirit critic devine la rîndu-i un co-creator, fiindcă, spune el, interpretarea sensului lucrării tot creaţie este.

O carte, un film, un tablou sau în genere orice operă de artă este cu atît mai interesantă cu cît receptorul ei este mai inteligent şi are o cultură generală mai bogată. Cu alte cuvinte ceea ce înţelegem din opera respectivă depinde în mare măsură de cine suntem noi. Şi e absolut normal să fie aşa, fiindcă fiecare om în parte e diferit de ceilalţi, e unic în felul lui şi prin urmare percepţia sa nu poate să nu aibă la rîndul ei o amprentă particulară.

Tot o amprentă particulară are şi interprearea pe care o dau eu Luceafarului, dar, chiar dacă aceasta vine în contradicţie cu altele, eu nu susţin că ar fi şi cea „adevarată”. În general cred că faţă de interpretările critice trebuie să avem o atitudine onestă, aşa cum trebuie sa o avem şi faţă de religii: Toate religiile îşi merită respectul chiar dacă fiecare om in parte e convins că doar religia lui e cea adevarată.

Revenind la poemul eminescian, ţin cu tot dinadinsul să subliniez că nu pun la îndoială faptul ca acesta cuprinde o complexitate de idei interesante care merită analizate, intenţia mea însă este să mă limitez de data aceasta doar la una din intrebările pe care şi le pun foarte mulţi şi anume: de ce Cătălina îl alege pe Cătălin, dacă, aşa cum reiese chiar din text, este îndrăgostită de Luceafăr?

Unul din cele mai răspîndite răspunsuri, care de altfel se şi găseşte aproape în toate manualele de literatură română ce tratează acest subiect, sună cam aşa: Cătălina se îndragosteşte de Luceafar, dar, întrucat el este simbolul perfecţiunii întrupate, ea realizează că îi este inferioară şi nu îndrăzneşte să-i nenorocească acestuia „spiritul înălţător de geniu”. Cu alte cuvinte, Cătălina „nu-l prea merită”!

In sprijinul acestei idei, odată, la o conferinţă ştiinţifică dedicată lui Eminescu, un critic cam năstruşnic veni cu o teorie interesantă. PrezentăLuceafarul. Pictograma. celor de faţă imaginea schematică a Luceafărului (o stea în cinci colţuri) şi începu să explice celor prezenţi că dacă e să se uite cu toţii mai bine la pictograma respectivă, aceasta se aseamană foarte mult cu un om ce-şi ţine braţele desfăcute – adică nimic altceva decît simbolul perfecţiunii întrupate! Prin urmare Cătălina, fiind evident inferioară, nu are destulă putere de caracter pentru a ascende către o fericire străină de natura ei, drept pentru care îl şi respinge pe prinţul nocturn. Un alt critic care era de faţă (şi pe care am avut fericita ocazie să îl am ca profesor timp de 4 ani) se ridică respectuos şi îşi dădu şi el cu părerea: „Analizînd desenul acesta al d-stră, zice el, observ că Luceafarului îi lipseste un detaliu destul de important! Şi nu-i exclus ca tînăra fată sa fi observat şi ea acelaşi lucru!”

Această glumă extraordinar de inspirată a profesorului meu mi-a plăcut cu atît mai mult, cu cît ea poate fi pusă drept temelie în explicaţia alegerii pe care o face Cătalina!

Nu de puţine ori cred că i s-a întîmplat fiecăruia să audă explicaţii de genul „Nu te merit”, sau „Tu meriţi ce-i mai bun”, drept motiv în refuzul iniţierii unei relaţii. Practica însă arată că realitatea e cu totul alta. Dragostea presupune nu doar altruism, ci şi destul de mult egoism şi nu ştiu dacă cineva care iubeşte cu adevărat ar putea să-şi lase omul iubit cu altcineva, mîngîindu-se cu ideea ca astfel îi face mai bine. Mimat de instinctul natural al egoismului, fiecare îşi doreşte să iubească şi să fie iubit/iubită, iar obiectul fericirii sale să îi aparţină în exclusivitate. Motivele invocate destul de fregvent însă („nu te merit”, „meriţi ce-i mai bun”, etc) – nu sunt decît nişte poveşti pentru cei mici, frumoase ce-i drept, scopul lor fiind de a amortiza pe cît posibil lovitura refuzului şi de a ascunde în mod discret lipsa interesului, a dorinţei şi a sentimentelor.

Prin urmare a crede că tînăra fată din poemul nostru îl respinge subtil pe Luceafăr fiindcă nu-l iubeşte, e greşită. La urma urmei, nicăieri în poem n-o găsim pe Cătălina spunîndu-i Luceafarului că se simte inferioară şi că nu-l merită. Din contra, îi aduce Luceafărului cîteva replici destul de dureroase: „luceşti fără de viaţă”, „eşti mort”, „deşi vorbeşti pe înţeles,/ eu nu te pot pricepe”. Aşa că la întrebarea De ce Cătălina îl alege pe Cătălin? nu mai e cazul să stăruim în jurul răspunsului „clasic”, ci să căutăm un altul, bazat pe realităţi mult mai evidente.

Pentru început haideţi să vedem ce îşi doreste de fapt orice femeie tînără. Păi în primul şi în primul rînd îşi doreşte să fie iubită de un bărbat chipeş, puternic şi deştept, să-l iubească şi ea desigur şi să fie fericită. De asemenea să aibă o familie normală împreună cu el, să nască cel puţin un copil, să nu simtă că îi lipseşte ceva ce nu-i poate oferi alesul inimii ei şi să se poată mîndri cu acesta în societate şi în cercul de prieteni. Dar aşa cum am zis, în primul rînd, ea se doreşte a fi iubită. Findcă, trebuie s-o spun, o femeie, mai ales dacă-i tînără, are nevoie de dragoste uneori mai mult decît de aer. Ori dragostea e în mod obligatoriu de doua feluri: spirituală şi trupească. Şi cît nu am încerca noi să ne învîrtim în jurul degetului, dar una fără de alta nu o duce prea mult.

Or ce îi propune Luceafărul Cătălinei? Acesta coboară din sfera lui cu o „ofertă” total straină de aşteptările ei: să-l urmeze în lumea lui cerească, să locuiască în palate de mărgean, să aibă numeroşi slujitori şi să devină în sfîrşit nemuritoare. Nu am nimic împotriva chimiei şi a chimiştilor, din contra, respect această ştiinţă interesantă, dar propunerea Luceafărului este la fel de absurdă ca a unui chimist care ar veni la rîndu-i să peţească o fată aflată în floarea vîrstei şi i-ar propune din start să facă şi ea de azi înainte experienţe chimice împreună cu el, să umble mereu cu eprubete şi sticluţe colorate, neintrebînd-o însă chiar de la bun început dacă are ea sau nu are vre-o tangenţă cu chimia! Luceafărul, pentru ai cuceri mîna tinerei fete, îi propune ceea ce are el mai bun, convins fiind că aceasta abia aşteaptă să treacă din palatul ei obişnuit în cele de mărgean şi să devină nemuritoare!

Cătălina îi repetă de cîteva ori Luceafărului că îl vede bine, că e fascinată de frumuseţea lui, dar acesta evită să facă acelaşi lucru ca şi cum nu ar simţi nici o atracţie de natură fizică, adevaratul său „as din mînecă” fiind nemurirea.

Dar ce înseamnă de fapt nemurirea? Oare chiar este ea tot ce poate fi mai bun pe lume? Foarte mulţi oameni îşi doresc, în adîncul cugetului lor, să nu moară niciodată. Cei mai înţelepţi dintre muritori însă sunt de părere că totuşi moartea este un fenomen absolut natural, firesc şi chiar necesar omului. Pentru o fiinţă care nu moare niciodată (să admitem aşa o fiinţă), timpul nici măcar nu trece. Această fiinţă „traieşte” într-un fel de prezent etern. Si cum poate fi viu cineva trăind de fapt într-un timp mort?

Aşa cum binele îl percepem doar cunoscand răul, lumina zilei – doar cunoscînd întunericul, iar fericirea – doar ştiind ce-i nefericirea, la fel şi viaţa, o cunoaştem şi îi simţim gustul doar ştiind că mai devreme sau mai tîrziu ne aşteaptă moartea. Oricat de incredibil nu ar părea, dar fără sfîrşitul ei, viaţa e lipsită de orice farmec.

Cătălina e îndragostită de Luceafar (nu cred că este cazul să tăgăduim acest lucru), dar ea aşteaptă de la el o viaţă plină de evenimente, o viaţă plină de „viaţă” şi nicidecum o eternitate monotonă şi rece. Dragostea devine cea mai frumoasă şi mai rezistentă legătură dintre un bărbat şi o femeie numai după ce aceştia trec împreună prin tot felul de încercări ale vieţii, mai frumoase şi mai puţin frumoase; cînd necunoscutul şi situaţiile neaşteptate pîndesc la tot pasul, fiindcă misterul este cel care dă farmecul zilei de mîine şi nu convingerea că totul va fi la fel de bine.

Cătălina înţelege foarte bine această filosofie a vieţii, fiindcă e înţeleaptă şi nicidecum ignorantă sau „inferioară”, cum încearcă s-o caracterizeze unii. Iar doavada o găsim chiar în primele două strofe ale poemului unde tînăra fată se bucură de una din cele mai frumoase descrieri din literatura română.

A fost odată ca-n poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari împărăteşti,
O prea frumoasă fată.

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

A fi „mîndră în toate cele”, cum o descrie Eminescu, presupune fără îndoială că merge vorba de o fată care nu-i doar frumoasă, ci care are şi o educaţie aleasă, o fată deşteaptă care cunoaşte foarte bine rosturile vieţii omeneşti şi poate tocmai datorită acestui lucru se şi evidenţiază printre alte fiinţe, aşa cum iese în evidenţă doar „Fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele”.

Propunerea Luceafărului este însă atît de străină de idealurile Cătălinei, încît aceasta este nevoită să îi dea un raspuns negativ, chiar dacă înfăţişarea lui o fascinează:

– O, eşti frumos, cum numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

Aparent, versul ”Căci eu sunt vie, tu eşti mort”, pare a conţine o contradicţie: Cătălina spune că este vie, fiind de fapt muritoare, iar pe Luceafăr îl crede mort, ştiindu-l în acelaşi timp veşnic. În spatele acestei aparenţe însă se ascunde o întreagă filosofie existenţialistă. Încă de acum două milenii gînditorii antici au înţeles că veşnică nu poate fi decît moartea şi că viaţa nu-i decît veşnicia în repaos. A te naşte şi a trăi, prin urmare, înseamnă a ieşi din moarte, iar a muria trece din viaţă în veşnicie, sau mai bine zis a a te întoarce acolo. Creştinii, printre altele, aşa şi-i numesc pe cei care au murit: plecaţi în lumea celor veşnici. Deci a fi etern presupune deja că ai murit, şi că simţurile umane îţi sunt de-acum străine…

Dacă tînăra fată ar fi fost o fiinţă superficială, nu mai privea lucrurile cu atîta seriozitate şi se limita doar la aspectul fizic al peţitorului de care era evident fascinată: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată…”. Mai mult, dacă era animată de instictul posesiei, al lăcomiei şi al plăcerii de a avea supuşi, putea ajunge stăpîna unei lumi întregi, domnind în palate scumpe:

Colo-n palate de mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.

Refuzul repetat al Cătălinei îl pune pe gînduri în mod serios pe Luceafăr, acesta înţelegînd în cele din urmă că are de a face cu o fată înţeleaptă şi nu cu o fetişcană oarecare, banală şi mofturoasă. El vede că fiinţa care îl iubeşte aşteaptă dragoste de la el şi nu teorie, împlinirea unor dorinţe tainice care o frămîntă acum şi nu strălucirea rece a eternităţii, tînăra fată aşteaptă o viaţă plină de evenimente şi nu palate de mărgean aşa încît Luceafarul ajunge la concluzia că merită să fie împreună cu ea chiar cu preţul celui mai mare sacrificiu: pierderea nemuririi. Se înfăţişează astfel în faţa stăpînului lumii cu rugămintea de a-l face şi pe el muritor pentru a fi astfel alături de Cătălina. Demiurgul însă îi refuză „nechibzuita” dorinţă, explicîndu-i că nu merită să se facă un asemenea „troc”. Aşa că Luceafarul se întoarce aducînd cu sine un neaşteptat răspuns negativ. Ce vede însă cînd ajunge: Cătălina în braţele lui Cătălin – un barbat oarecare dintre oamenii de rînd! O scenă destul de dură pentru Luceafar, trebuie să recunoaştem, dar care, în mod suprinzător, nu-i rupe inima, ci îi deşteaptă imediat raţiunea rece de odinioară:

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece…

Eu cred că anume această atitudine glacială a lui Hyperion i-a făcut pe mulţi să vadă în Cătălina o fiinţă inferioară şi slabă de caracter. O femeie care nu e în stare să aştepte şi să lupte pentru dragostea ei apare fară îndoială ca lipsită de deminitate. Dar, mă întreb, oare nu cumva lucrurile stau invers? Nu cumva Cătălina e cea care pătrunde cu mintea starea lucrurilor şi înţelege ca nu are nici un rost să mai aştepte, fiindcă Luceafarul se va întoarce cu răspunsul negativ? Oare nu cumva Luceafărul este cel lipsit de caracter şi voinţă, fiindcă în faţa stăpînului său nu insistă absolut deloc cu rugămintea lui? Demiurgul îi explică situaţia şi Luceafărul face imediat cale întoarsă, ca şi cum nu s-ar fi dus acolo pentru a cere viaţă pămîntească în schimbul nemuririi sale, ci pentru a-şi întări şi mai mult poziţia.

Şi astfel Cătălina îl alege pe Cătălin, un barbat care ştie cum să cucerească şi cum să facă fericită o femeie. În loc de nemurire acesta o vrăjeste cu vorbe dulci şi seducatoare:

Cum vânătoru-ntinde-n crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde braţul stâng
Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.

……………………………………..

– O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;

Cătălina îl respinge şi pe Cătălin la început, dar acesta ştie că prima dată e şi firesc să fie respins, fiindcă aşa cere legea naturii feminine. Insistenţa sa însă o copleşeşte în cele din urmă pe preafrumoasa fată şi aceasta îi cedează:

Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…

Aparent aceste două versuri vin cumva în contradicţie cu prima descriere a Cătălinei:

Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinţi
Şi luna între stele.

Cum se explică aceasta „contradiciţie”? Întrebare: De ce o fată „mîndră în toate cele” s-ar potrivi cu un om „guraliv şi de nimic”? Răspuns: Fiindcă şi ea este „guralivă şi de nimic”. Întrebare: Cu cîtă seriozitate foloseşte Cătălina aceste epitete caracterizîndu-l pe Cătălin direct şi pe sine indirect? Răspuns: cu nici un pic de seriozitate! Sau cel mult aceste cuvinte au cu totul altă conotaţie! Întrebare: De ce? Răspuns: Fiindcă un om care are un defect real il tine ascuns pe cît poate şi nu face haz din asta. Prin urmare în cazul de faţă suntem mai degrabă martorii unui joc ludic decît a unei defăimări. Cătălina urmareşte să-i descreţească fruntea celui ce-şi joacă rolul de curtezan; descinde subtil atmosfera şi-l ajută astfel pe Cătălin să fie mai îndrazneţ decît este.

Pînă şi numele de Cătălin şi Cătălina arată că cei doi se potrivesc din toate punctele de vedere, că au aceleaşi pasiuni şi că percep în acelaşi fel dragostea. Şi chiar dacă din cînd în cînd EA îşi mai aminteşte de primul iubit şi-l cheamă, asta nu schimbă nimic. Aş fi curios să vad cine pune mîna în foc pentru EL că nu îşi aminteşte şi nu-şi caută din cînd în cînd iubitele de altădată!

Despre concluzia poemului nu cred ca poate vorbi cineva, fiindcă nu există numai una. Pe seama acestei capodopere eminesciene se poate vorbi mult şi se pot face multe concluzii. Eu m-am limitat doar la un singur aspect al ei şi concluzia la care am ajuns este următoarea: Pentru a cuceri o femeie trebuie să ştii ce îşi doreşte aceasta, să îi cunoşti idealurile, să-i descoperi identitatea şi frumuseţea, atît interioară cît şi exterioară şi în sfîrşit să o iubeşti cu toată puterea conştiinţei…

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;De ce Cătalina îl alege pe Cătălin?&8221;

  1. Buna Seara domnul Ruslan.

    Din nou simt sinceritatea si simplitatea in concordanta cu agerimea si subtilitatea de care da-ti dovada in analiza unei lucrari pe de parte simpla cum cred „naivii”,din care fac parte si unii profesori de literatura…

    Va doresc succese in continuare.

  2. Hmmm, Umberto Eco nu se studiază deloc în timpul facultății. Cel puțin eu, ca absolventă de litere, n-am studiat decât la masterat și atunci prea puțin. Desigur, cititorul (studentul) este co-creator doar în măsura în care este învățat să iasă din paginile cărților de critică literară și atunci când este încurajat de profesor. Însă la noi, în România, acest lucru este foarte rar din păcate. În scurta mea carieră didactică, știi ce-mi răspunde o studentă de anul 4? „N-am citit niciodată vreo carte doar nu vrei să citesc acum, în anul 4?!” Inițial nu știam dacă face glume sau vorbește serios. Spre nefericirea mea vorbea serios… De unde vrem creativitate și spirit critic atunci?
    În altă ordine de idei mi-a plăcut interpretarea, chiar mi s-a făcut dor de a fi iarăși printre studenți.

  3. extraordinara interpretare!
    apropo, am avut si eu o profesoara de romana care (dupa spusele tale) l-ar fi cunoscut pe Bacovia. eu incercam sa-i explic ce consider EU ca se afla in sufletul poetului cand a scris „Lacustra” si ce trairi transmite ea (n.r poezia); in schimb mi-am racit gura de pomana, ilustra profesoara tot repetandu-mi: „nu cred eu ca asta a vrut Bacovia sa spuna in poezia asta!” trist. si stupid. i-am inchis si eu apetitul pt contradictie nelalocul ei cu „bine, am inteles, dar cred ca ar fi normal sa aiba fiecare cate o interpretare, nu sa ne bagati dvs pe gat un raspuns universal!”

  4. Bună…din întâmplare am dat peste blogul tău şi inevitabil, atrasă fiind de mult de Eminescu, ţi-am citit articolul. Ţin să te felicit din tot sufletul pentru toate concluziile prezentate aici, dar şi pentru faptul că întradevăr se pare că înţelegi de fapt esenţa unei femei. Pe de altă parte, ador afirmaţia ta :”o femeie, mai ales dacă-i tînără, are nevoie de dragoste uneori mai mult decît de aer”. Îţi mulţumesc enorm de mult, mi-ai adus lumină azi în suflet prin intermediul articolului tău. Mult succes în continuare!

    Oana Andone

  5. o data ce vazusem titlul articolului mi-am zis ca trebuie sa-l citesc…ma captiva-se…mi-a placut faza cu iesiau la o bere..:D …si chiar nu e drept sa depunctezi o lucrare doar din pricina ca un elev are o alta opinie mai diferita decit turma …si gluma cu ceea ce nu-i ajunge acelei stele care pe semne o fi Luceafaraul e tare de tot…o intrebare interesanta „Si cum poate fi viu cineva trăind de fapt într-un timp mort?”…si „veşnică nu poate fi decît moartea şi că viaţa nu-i decît veşnicia în repaos. „.. sunt cuvinte cu adevarat care te pun sa te gindestia supra vietii…MI-A PLACUT CU DESAVIRSIRE INTERPRETAREA POEMULUI…CU UNELE IDEEI PROSPETE NU CU ALEA DIN CRITICA LITERARA SAU SPUSA DE PROFI…bravo !!!

  6. Referitor, la acest poem superb, se poate pune in discutie, o iubire imposibila, intre un nemuritor si o muritoare?
    Referitor la viata cotidiana, este frica, care ai accentuat-o tu, de ceea ce poate sa ne ofere persoana iubita, in raport cu ceea ce putem noi, sa-i oferim. Si desigur, un rol important il are barbatul, atunci, cind stie, ce vrea cu adevarat si se lupta, pentru ceea ce vrea, pentru a obtine, pina la fine, dar nu abandoneaza, mai ales, cind este vorba de fiinta, care cu adevarat o iubeste. Atunci, nu cred ca se poate vorbi despre o iubire adevarata, ci doar de o pasiune arzatoare, care dispare treptat, ca si focul mistuit.

  7. eu sunt profesoara de romana si ii incurajez mereu pe elevi sa interpreteze in stilul propriu operele literare. din cate stiu eu, sunt foarte putini autori care au lasat scris despre cum sa se interpreteze anumite texte imaginate de ei… marea majoritate a operelor literare nu vin cu „manuale de interpretare” din partea scriitorilor. fiecare citeste si intelege ce vrea. din pacate, sunt putini profesorii care admit modalitati diferite de interpretare a unor texte literare. eu imi stresez elevii cu intrebari de genul: DAR TU CE CREZI? le-am explicat in nenumarate randuri ca trebuie sa gandeasca cu capul lor, nu cu al altora. numai ca, vedeti voi, la examene trebuie sa ne prezentam tot cu modul de interpretare al criticilor. daca iesi din „patratica”, esti depunctat. eu am patit-o la un examen de admitere la masterat.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s