O emoţie deosebită

În după amiaza zilei de astăzi am fost într-un loc absolut excepţional. Într-o pădure, undeva departe, loc în care de multe ori am văzut căprioare. Era o linişte acolo cum nu o găseşti altundeva şi o privelişte ca în peisajele lui Şişkin. Mă uitam de jur împrejur şi aveam impresia că sunt într-o poveste! Eu merg destul de des în pădure, însă nu întotdeauna mă contopesc cu natura aşa cum am simţit că mi se întîmplă astăzi. Stam neclintit şi priveam copacii înalţi, iar unul tot scîrţîia din cînd în cînd în adierea uşoară a vîntului: scîîîîrţ… scîîîîrţ… scîîîîrţ… scîîîîrţ… de parcă povestea ceva, o taină de-a lui, o istorie de veacuri… Dar scîrţîitul ăsta, cum să vă zic, nu era unul gălagios, ci era unul absolut discret, un scîrţîit făcut aproape în şoaptă, de ziceai că nu se mai vroia auzit de nimeni în afară de mine… Ce să zic, frumos de tot! A fost sublim! A fost un moment de regăsire…

Nu ştiu dacă am reuşit prin cuvinte să transmit cuiva emoţia mea, ştiu însă cu siguranţă că a fost o emoţie deosebită!

Mreaja de foc

Mai văzut-ai, tu, sprînceană
Cum e arcul lui Ulis,
Şi ochi dulci care te cheamă
La pierzare, în abis?

O, nu te lăsa, voinice,
Prins în mreaja cea de foc!
Vezi şi inima ce zice,
Dar şi mintea pune-o-n joc!

.                    Lupul Padurii, 10 mai 2011

 

 

 

 

PANGLICA “SF. GHEORGHE” ȘI PANGLICA “GARDISTĂ”

Între anii 1917 și 1923 în Rusia a avut loc un război civil. Luptele se dădeau între “Mișcarea albă” (Белое движение), constituită din “gărzile albe” (белогвардейцы), care susțineau vechiul sistem țarist și între “Armata Roșie” (Красная Армия), sau “gărzile roșii” (красногвардейцы), care susțineau bolșevicii lui Lenin. Ambele tabere aveau cîte o panglică care completa decorațiile eroice și onorifice. Panglica gărzilor albe, supranumită “panglica Sf. Gheorghe” (Георгиевская лента) era în dungi negre și galbene, pe cînd panglica gărzilor roșii, cunoscută sub numele de “panglica gardistă” (Гвардейская лента) avea dungile negre și oranj.

 În anul 1923 mișcarea antibolșevică a pierdut ultima bătalie, învingătorii preluînd puterea și punînd astfel bazele a ceea ce urma să fie URSS-ul de mai tîrziu, cu binecunoscutele lagăre de concentrare pentru deținuții politici, cu crimele împotriva umanității, cu înfometările milioanelor de oameni, cu deportările și deznaționalizările popoarelor invecinate.

 URSS-ul a folosit cu mare mîndrie mulți ani la rînd aceasta panglică negru-oranj, iar din nostalgie pentru năravurile vechi, Rusia de azi promovează din nou aceste însemne bolșevice. Pare curios insa de ce astăzi panglica gardiștilor bolșevici este numită eronat panglica “Sf. Gheorghe”.

Cea mai frumoasă ploaie de la facerea lumii

Plouă peste oraș, plouă peste pădure,
Plouă peste inima lăsată să-ndure…
Tu te uiți cum plouă dincolo de fereastră,
Eu mă uit cum plouă peste dragostea noastră…

Plouă cu picături reci, mărunt și cețos
Din cupa înmiresmată a unui vin spumos…
Plouă și – indiferent de ce-ar spune unii –
E cea mai frumoasă ploaie de la facerea lumii…

                                                            15.04.2014

LIMBA “MOLDOVENEASCĂ” – O PORECLĂ DATĂ LIMBII ROMÂNE

În perioada 12-25 mai din acest an, pe teritoriul R. Moldova va avea loc Recensămîntul General al Populației. Cetățenii vor fi puși în fața mai multor întrebări esențiale, printre care cîteva legate de identitatea etnică: naționalitate, limbă vorbită, etc. Pentru vorbitorii de limbă rusă, răspunsurile vor fi cît se poate de simple: ei vor declara că sunt ruși și că vorbesc în limba rusă. Pentru majoritatea etnică de moldoveni-basarabeni însă, aceste întrebari vor fi un adevărat examen.

Ce limbă vorbesc moldovenii: romînă sau moldovenească? Din păcate această dilemă va da mari bătăi de cap conaționalilor mei în timpul recensămîntului, motiv pentru care am hotărît să scriu acest articol, în speranța că voi reuși să aduc puțină lumină.

După cum e și firesc, orice om chibzuit, atunci cînd vrea să-și construiască o casă frumoasă și rezistentă, tocmește un meșter bun. El nu va risca să antreneze în această lucrare pe oricine, ci va alege omul potrivit pentru lucrul potrivit. Urmărind acest raționament, vin cu următoarea întrebare: În cazul problemelor ce țin de etnie și de limba vorbită, oare nu e firesc ca cetățenii unei țări să asculte și să ia exemplu de la cei care au studiile necesare? Să urmeze sfaturile celor care au în spate ani buni petrecuți în bibliotecile și aulele facultăților de filologie sau istorie? Fără îndoială că DA, drept pentru care zic să luăm exemplu de la un mare cărturar al neamului românesc și anume Eugeniu Coșeriu, un savant bine cunoscut în mediul academic național și internațional, moldovean de-al nostru, născut în anul 1921 în comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți și plecat în lumea celor drepți în anul 2002, la Tübingen, Germania.

ÎNCREDEREA ŞI RESPONSABILITATEA ÎNTR-O RELAŢIE DE DRAGOSTE

Odată un şoarece, care locuia în vizuina lui, nu departe de un lac, s-a îndrăgostit de o broască. Era vară, cald şi frumos şi cei doi îşi dădeau întîlnire în fiecare seară pe malul lacului. Totul a fost minunat pînă cînd, într-o vreme, broasca a simţit că îl iubeşte pe şoarece atît de mult, încît întîlnirile de pe malul lacului înseamnau prea puţin pentru ea. “Vreau să vii la mine acasă, în lac”, îi zise ea într-o zi şoarecelui. “Nu pot veni, îi răspunse acesta, explicîndu-i ca apa l-ar îneca pe loc. Cel mai cugetat ar fi să ne vedem mai departe tot aici, pe malul lacului, continuă el, ori, dacă vrei, putem merge la mine acasă”. “Imposibil, îi răspunse broasca. La tine în vizuină mi s-ar usca pielea prea tare şi aş muri”.

Văzînd în cele din urma că nu îl poate îndupleca pe şoarece să vină la ea în lac, broasca, într-o seară, după ce îşi luă rămas bun de la el, sări în apă… Numai că din timp îşi legase pe ascuns de picior un fir de aţă, iar celălalt capăt al firului îl legase de piciorul şoarecelui. În apă, şoarecele, după cîteva împotriviri zadarnice, se înecă. Mai apoi se umflă şi se ridică la suprafaţa apei cu tot cu broască. Un vultur, văzînd şoarecele, se aruncă ca o săgeată de-asupra apei, îl prinse în gheare şi îl duse în cuib cu tot cu prietena lui, acolo unde aşteptau flămînzi puii păsării răpitoare.

Concluzia acestei poveşti tragice este una profundă şi plină de învaţăminte: O relaţie bazată pe dragoste cere în mod imperios încrederea reciprocă. Şi chiar dacă nu sunt mulţi aceia care se bucură de sentimentul încrederii, cel puţin majoritatea înţeleg şi consimt acest adevar. Problema însă, care o vad eu, e că puţini sunt aceia care conştientizează de ce anume mai are nevoie ÎNCREDEREA ca să fie împlinită total.

Este vorba de RESPONSABILITATE.

Cînd vezi că partenerul tău îţi oferă încrederea lui, întrebarea e: ce faci tu cu această ÎNCREDERE? Eşti tu oare destul de conştient de RESPONSABILITATEA ce trebuie s-o manifeşti faţă de acest DAR NEPREŢUIT?

A avea încredere în cineva e ca şi cum i-ai oferi acestuia cheile de la casa ta. Cel cu cheile poate oricînd să intre în propria ta casă, unde poate face atît bine cît şi rău. Şoarecele avea încredere în broască şi era convins că atîta timp cît ei sunt împreună, din partea ei nu poate veni nici un rău şi deaceea nu se apăra. Broasca însa, din nesabuinţă şi iresponsabilitate, i-a nenorocit pe amîndoi.

Dacă nu eşti conştient de RESPONSABILITATEA pe care trebuie să o manifeşti faţă de ÎNCREDEREA ce ţi se oferă, mi-e şi frica să gîndesc ce viitor poate avea relaţia în care eşti acum angajat. Şi din contra: Dacă ştii cît de preţioasa e ÎNCREDEREA şi dacă ştii cît valoreaza RESPONSABILITATEA, atunci la sigur ştii cît de frumoasă este DRAGOSTEA şi cît de importantă este ea în viaţa ta.

Gîndeşte-te şi tu la asta… 

UNIVERSUL ŞTIUT DE NOI NU-I DECÎT O SUPERGALAXIE?

După ce oamenii şi-au dat seama că Pămîntul este rotund şi nicidecum plat, aceştia îl plasau fără probleme în Centrul Universului! Soarele, planetele, precum şi toate celelalte obiecte cosmice s-ar fi învîrtit adică în jurul Pămîntului. Ştiinţa modernă a privit mai apoi cu îngăduinţă aceste idei năstruşnice, demonstrînd că Pămîntul nu are nici o legătură cu nici un fel de centru şi că Soarele este acela care se găseşte abia în centrul unui Sistem Solar, undeva în braţul Orion al Galaxiei noastre Milky Way. La rîndul lui Orionul se învîrte “uşor” în jurul centrului galaxiei, iar galaxia, cu un număr de peste 100 de miliarde de stele (după unii cercetători chiar 200 de miliarde), multe din ele mai mari decît Soarele, pluteşte în vid în rînd cu celelalte galaxii surori.

Din perspectiva noastră, Milky Way, (Calea Lactee sau Galaxis cum mai este numită) cu un diametru de 100 de mii de ani lumină, este neînchipuit de mare, nu însă şi din perspectivă cosmică. În Universul accesibil nouă din punct de vedere vizual se estimează ca ar fi în jur de 50 de miliarde de galaxii oarecum asemănătoare cu a noastră (unii astronomi ridică acest număr pînă la 200 de miliarde). Un calcul aproximativ arată că dacă toate galaxiile (care pot fi văzute cu telescopul Hubble) ar fi cît un bob de mazăre, acestea ar umple o arenă sportivă pînă la vîrf! Iar o altă comparaţie interesantă arată că, în Universul ştiut de noi, numărul aştrilor din toate galaxiile este cu mult mai mare decît numărul firelor de nisip ce se găsesc pe toate plajele Pămîntului! E uimitor, nu-i aşa?!

Acuma însa haideţi să ne punem cu toţii o întrebare logică: Dintre atîţia şi atîţia aştri din Univers e posibil oare ca Soarele nostru să fie unicul care să ofere unei planete toate condiţiile necesare vieţii? Eu personal mă îndoiesc de asta, iar ultimile cercetări astronomice spun exact acelaşi lucru!

DESCOPERIRE ARHEOLOGICĂ ÎN R. MOLDOVA

În vara anului 2001, mai exact la 31 august, în ziua cînd basarabenii îşi sărbătoresc Ziua Limbii Române, eu, hoinărind prin Codrii Orheiului, nu departe de satul Tabăra, raionul Orhei, am descoperit absolut întîmplător o fortificaţie dacică, veche de mai bine de două milenii. Cum de s-a întîmplat însă să găsesc această cetate? Iată pe scurt filmul evenimentelor.

Pe atunci eram student. Făceam Filologie, Istorie şi Administraţie Publică în cadrul Univ. Dunărea de Jos din Galaţi. Dascălul meu de Istorie veche şi Arheologie, prof. dr. Mihalache Brudiu, a dezvoltat în mine încă din primul an al facultăţii o adevărată dragoste pentru tot ce-i legat de trecutul dacilor, pentru preistoria lumii şi pentru arheologie, aşa încît nu pot să nu îmi amintesc de d-lui decît cu emoţie şi cu deosebit respect.

Datorită unor superbe expediţii arheologie făcute îmreună cu dl. Brudiu prin munţii Buzăului, cu scopul de a vizita şi de a studia la faţa locului mai multe fortificaţii dacice, mi-am format uşor ochiul, aşa încît puteam deja după aceea să identific o cetate ţinînd cont de mai multe aspecte : amplasarea în teren, poziţionarea geo-strategică, elementul demografic şi economic, etc.

În ziua în care am descoperit cetatea mă aflam împreună cu fratele meu Anton Vascan în pădurea dintre satele Tabăra, Ţigăneşti , Bravicea şi Săseni (exact în punctul de intersecţie a raionelor Orhei, Călăraşi şi Străşeni). Primul lucru care mi-a atras atunci atenţia a fost valul de apărare al fortifica ţiei, c hi ar dacă la prima vedere n-am înţeles bine ce am în faţă. Eram la mare înălţime şi imediat mi-am pus întrebarea: Ce e cu valul acesta de pămînt tocmai aici? Să fie făcut de apă nici nu putea fi vorba, fiindcă aceasta nu ar fi avut de unde să se scurgă. Şi atunci rămînea numai o explicaţie: Să fie artificial, adică făcut de o m! M-am uitat mai apoi cu atenţie de jur împrejur şi dintr-o dată am înţeles că de fapt eu şi cu fratele meu stam cocoţaţi chiar pe valul de apărare al unei fortificaţii foarte vechi!

Cînd i-am povestit d-lui Brudiu ce am gasit în Codrii Orheiului şi după ce i-am descris cu amănunte cum e poziţionată ceta tea, domnia sa a exclamat plin de entuziasm: „Păi acolo la d-stră în acele păduri musteşte pămîntul de istorie, domnule!”

DE CE CĂTALINA ÎL ALEGE PE CĂTĂLIN?

Luceafărul lui Mihai Eminescu a fost analizat şi comentat de-a lungul timpului de o mulţime de critici importanţi şi mai puţin importanţi (precum şi de amatori ca alde mine!), pe seama lui clădindu-se treptat o mulţime de polemici înverşunate în vederea elucidării „misterelor taince” pe care le are, sau mai bine zis pe care poemul le-ar avea. „Poetul a vrut să zică…” încep unii într-un limbaj de lemn; a vrut să zică una, a vrut sa zica alta, şi „descoperirile” parcă nu se mai isprăvesc. Problema e că dacă Eminescu vroia aşa de tare să zică ceva, zicea! Cine îl putea opri?! Dar dacă nu a zis, ci a scris doar poemul respectiv, ce să mai căutam noi acum noduri în papură: că a vrut să zică aia sau că a vrut să zică ailaltă! Opera trebuie citită cu mare atenţie şi atunci ea se dezvăluie singură în mintea noastră, fără prea multe complicaţii!

Mai grav însă este – şi o spun cu mare tristeţe – că în rîndul profesorilor de literatură, unii încă mai au acel soi de credinţă neclintită că o operă de artă poate avea doar o singură interpretare. Astfel se explică de ce examenele de litaratură mai sunt încă victimile baremelor, punctelor şi subpuctelor, deraierea de la „adevărata interpretare” şi de la „adevăratul sens” al unei opere literare fiind depunctată. Animat de convingerea fermă că ar fi în posesia adevărului, făuritorul unui astfel de barem se crede un adevărat demiurg al literaturii, aşa încît, ascultîndu-l, ai impresia că acesta i-a cunoscut personal pe alde Rebreanu, Blaga sau Stănescu şi că fiecare din ei a avut grijă să-i explice cînd mai ieşeau la o bere: Uite, frate, sa ţii minte că la pagina asta „am vrut sa zic” (!) exact următorul lucru şi să nu permiţi tu altora să interpreteze cum le-a trece prin cap, ‘tu-le muma lor eu de nepricepuţi!

DANSUL FIRELOR DE PRAF

 

Vi s-a întamplat vre-odată să vă uitaţi mai atent şi mai mult timp la firele de praf ce zboară într-o încăpere prăfuită, în bătaia luminii soarelui? Probabil, fiind mereu grăbiţi, încă nu aţi făcut-o, dar niciodată nu e tîrziu să admiraţi acest spectacol microcosmic în toată splendoarea lui!

Într-o continuă mişcare, milioanele de firişoare de praf zboară haotic: cînd în sus, cînd în jos, cînd în stînga, cînd în dreapta, amestecîndu-se la nesfîrşit într-un dans fantastic. Nu le bagă nimeni în seamă, nu interesează absolut pe nimeni soarta acestor particule mici, dar în realitate fiecare fir de praf are istoria lui: de unde s-a desprins ultma dată, unde a stat tupilat cine ştie cîtă vreme, pe unde a mai zburat, ce conţine, ce structură interioară are, etc. Sigur, pe de o parte, nu băgăm în seamă căci nu ne interesează aşa ceva, dar, pe de altă parte, suntem deocamdată nevoiţi să recunoaştem că nu prea ne stă în putere să obţinem asemenea informaţii.

„Dansul” firelor de praf pentu mine e cu atît mai spectaculos, cu cît se apropie foarte mult de „dansul” galaxiilor din Univers…

Cînd privim cerul senin pe timp de noapte observăm că acesta este înstelat. Dar ce vedem noi atunci de fapt?

SEMIOTICA ŞI RELIGIA

Semiotica este o ştiinţă relativ nouă care combină cu succes mai multe ştiinţe tradiţionale, cum ar fi lingvistica, gramatica, semantica, stilistica, filosofia şi pragmatica. Definiţia acesteia e simplă: Semiotica e ştiinţa care se ocupă cu studiul semnului. Dar „ce este SEMNUL”? Iată o întrebare dificilă de astă dată, răspunsul căreia condiţionează în mare măsură creionarea identităţii semioticii.

Miriapodul alerga folosindu-şi cu iscusinţă absolut toate picioarele fără să se împiedice. Odată cineva l-a întrebat cum de-i reuşeşte. După ce s-a gîndit un pic, miriapodului i-a paralizat întreg sistemul locomotor. Un exemplu poate nu tocmai inspirat pentru ceea ce vreau să spun în continuare, însă destul de sugestiv. Oamenii comunică doar prin semne, acest lucru deja nu mai poate fi tăgăduit, dar daca îi întrebi ce este SEMNUL, majoritatea din ei se blochează şi nu ştiu ce să răspundă.

În încercarea de a desluşi cît de cît ce este totuşi semnul, voi începe cu o demonstratie absolut copilărească. Ştim că orice obiect din lumea materială are un nume oarecare(o expresie) şi bineînţeles un sens. Să luam spre exemplu obiectul „carte”. Cartea se numeste „carte”, şi are sensul pe care îl găsim în dicţionar: că este o scriere tipărită, legată la tipografie, etc. La fel se poate spune şi despre orice obiect din lumea a bstractă sau metafizică: de exemplu un triunghi, sau mai bine zis „imaginea reprezentativă a unui triunghi”, o linie, un punct, o idee, o dorinţă sau o credinţă în ceva, etc., care au la fel, atît nume cît şi conţinut. Atît obiectele fizice cît şi cele din spaţiul metafizic sunt SEMNE, întrucît ele sunt investite cu sens de către oameni, pentru oameni, printr-o serie întreagă de covenţii de tot felul: ştiinţifice, sociale, economice, culturale, etc.

O definiţie destul de reuşită şi uşor de înţeles spune că SEMNUL este CEVA ce ţine locul la ALTCEVA, pentru CINEVA, dintr-un ANUMIT PUNCT DE VEDERE. Să vedem acum şi cum se descifrează această definiţie.

EUGEN IONESCU – PROMOTOR AL TEATRULUI ABSURDULUI

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI, FACULTATEA DE LITERE.
MASTERAT. TEORIA ŞI PRACTICA TEXTULUI.

Realizat: Vascan Ruslan
Coordonator ştiinţific:
prof. univ. Nicolae Taftă
Galaţi – 2007

„Nu o anumita societate mi se pare vrednica de ras. Ci omul.” (Eugen Ionescu)

ARGUMENT

Eugen Ionescu, scriitor, dra­maturg şi membru al Academiei Franceze, s-a născut la Slatina, la 13 noiembrie 1909 şi a încetat din viaţă la Paris, la 28 martie 1994.

La mijlocul secolului XX, alaturi de Samuel Bechett si alti cativa dramaturgi francezi, Eugen Ionescu declanşează o noua revoluţie a dramaturgiei moderne. I se va spune „noul teatru”, „teatrul absurdului”, sau „teatrul deriziunii” in incercarea de a circumscrie, cât de cât, un moment foarte complex, o alta vârstă, de  fapt, a spiritului avangardist.

Teatrul ionescian cuprinde bogate invenţii dramatice, de la scurta farsă parodică, burlescă, la marea piesă cu teme socio-politice sau metafizice.

Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale acestui teatru. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje ele­mentare şi mecanice, cu limbaj aberant şi ca­racter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Jacques sau Supunerea, Scaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Pietonii văzduhului, Regele moare, Setea şi foamea etc, în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. în aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei ionesciene, de la moartea gândirii şi lim­bii la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului.

STRUCTURI INTELECTUALE ÎN PROZA LUI MARIN PREDA

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI, FACULTATEA DE FILOLOGIE, ISTORIE ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Realizat: Ruslan Vascan
Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. Nicolae Ioana
2004

ARGUMENT

Prin vasta sa activitate de prozator, eseist, dramaturg, editor şi traducător, Marin Preda a rămas până astăzi, unul din cei mai însemnaţi scriitori ai literaturii române postbelice. Opera şi autorul ei sunt încă ţinta unor critici, care stârnesc reacţii, de multe ori contradictorii. „Multe îşi au originea în ispitirea mereu vie cu care opera lui Marin Preda încearcă profesionalismul şi curiozitatea cercetătorului literar. Altele, destule şi ele, au punctul de plecare – mai obscur, dar uneori cu atît mai pătimaş – în teritorii aflate înspre marginile literaturii, dacă nu chiar dincolo de ele.”[1]

Dacă privim, din punct de vedere istoric, perioada în care a scris şi s-a afirmat Marin Preda, ne e lesne să observăm că a fost o perioadă în care spiritul creator era în permanenţă intimidat de ideologia politică. Sigur că, în aceste condiţii, literatura avea cel mai mult de suferit, ea fiind sortită dispariţiei sau mutialaţiei. Or Marin Preda a ştiut să se adapteze, să se „mutileze” pe sine pentru a salva scrisul. Uneori el „era de acord” cu afirmaţiile „iluştrilor” promotori ai aşa-zisului „realism socialist”. Adevăratul spirit predist, însă, îl găsim în personajele sale. „Precum la mulţi dintre marii romancieri ai veacului nostru, şi la Marin Preda, înainte de a fi un scop, personajul este mijlocul prin intermediul căruia autorul îşi face cunoscută concepţia asupra existenţei”.[2]

Ghiocelul şi lăcrămioara

In zăpada argintie,
Sub frunziş de păducel,
Îşi aşteaptă primăvara
Un boboc de ghiocel.

Vîntul şuieră deasupra-i,
Noaptea lungă-l infioară,
Însă-n somn visează dulce
O frumoasă lăcrămioară!

Ochii ei duioşi şi gingaşi
Îl privesc din geana minţii
Atingînd – făcînd să-i cînte –
Toate corzile fiinţei…

Munţii Potenzei

 

Munţii mari, în lănţuire
Strâng în braţe-oraşul mic,
Cum ar strânge, cu iubire,
Mândra-n braţe un voinic!

Iar când seara, pe răcoare,
Ea s-ar duce să se culce,
El i-ar da o sărutare
Ca să aibă somnul dulce!

Vara 2009, Potenza, Italia

DRAGOSTEA ŞI PRIETENIA – DOUĂ SENTIMENTE INCOMPATIBILE

Cît nu ar parea de şocantă afirmaţia, dar după mine aşa este: dragostea şi prietenia sunt două sentimente incompatibile. Mai mult decît atît, aceste sentimente sunt invers proporţionale, adică acolo unde îşi face simţită prezenţa una, treptat pierde din teren cealaltă.

Da, o pot spune fără frica de a fi contrazis că acestea sunt cele mai frumoase sentimente umane, ele au fost suportul inspiraţiei celor mai valoroase opere de artă din întreaga cultură a lumii, dar omul e de aşa natură încît nu le poate nutri simultan pentru una şi aceeaşi persoană. Care ar fi explicaţia?

Prietenia adevarată presupune în primul rînd multă sinceritate; prietenul de asta ţi-e prieten, fiindcă lui i te destainui în totalitate; dacă ai un prieten şi ascunzi totuşi ceva de el, înseamnă că nu ţi-e prieten în deplinatatea sensului acestui cuvînt (atenţie, nu vorbesc de sinceriatatea exagerată care de cele mai multe ori este impudică). Sigur, prietenia mai are nevoie şi de ajutor reciproc şi de multe altele, dar eu analizez de data asta doar elementul de bază. Dacă însă privim dragostea, vedem că acest minunat sentiment presupune în primul rînd mister, element care se află, după cum se înţelege, în toatal dezacord cu sinceritatea. Într-o prietenie nu e firesc să fi-i misterios, pe cînd în dragoste dacă epuizezi şi ultima picatură de mister printr-o sinceritate excesivă, iubitul/iubita va constata peste o vreme că pentru el/ea nu mai prezinţi acel interes erotic de odinioară şi treptat se va plictisi. După plictiseală vine indiferenţa care dezintegrează definitiv relaţia.

CHIPUL GENIULUI IN POEZIA „NOAPTE DE DECEMVRIE” DE ALEXANDRU MACEDONSKI

„Noapte de decemvrie” este o meditaţie care exprimă drumul poetului de la estetica romantică la cea simbolistă. Poezia readuce în discuţie problema omului de geniu şi aspiraţia acestuia către absolut.

Pe scurt, subiectul operei ar fi următorul: într-un timp nocturn, poetul stă singur în cameră; e trist, meditează şi îşi aşteaptă inspiraţia; la un moment dat se transpune într-un spaţiu arab (oraşul Bagdad) unde devine emir; emirul e bogat, se bucură de slavă şi totuşi îşi mai doreşte ceva: să ajungă la Meka; îşi pregăteşte o caravană şi, cu mult fast, porneşte la mormîntul lui Mahomed; la un moment dat, emirul e pus în situaţia de a alege drumul pe care trebuie să-l urmeze: direct prin pustiu, sau pe ocolite; prinţul e conştient că pustiul e calea cea mai grea, cu soare arzător şi fără apă, pe cînd drumul ocolitor e mai uşor de stăbătut, are fîntîni, umbră, etc; cu toate acestea el alege să ajungă la Meka prin pustiu; la intrarea în deşert, emirul vede un cerşetor care îşi avea şi el drumul spre Meka; cerşetorul, numit şi „pocitanie” alege drumul ocolitor, drept pentru care stăpînul caravanei îl va privi cu dispreţ; înaintînd prin deşert, caravana emirului va pieri treptat mistuită de arşiţă, emirul rămînînd în final de unul singur; înainte de a muri şi el, are halucinaţii şi vede în sfîrşit cetatea Meka, iar în faţa porţii pe cerşetor.

DESPRE LIBERTATE ŞI DETERMINISM, SAU DESPRE CÎT DE LIBERI SUNTEM

Marii filosofi ai tuturor timpurilor au meditat îndelung asupra ideii de libertate şi, în funcţie de concluziile fiecăruia, am putea sa-i împarţim în două tabere:  prima tabără ar fi a acelora convinsi că libertatea există şi că prin urmare omul poate deveni liber, iar a doua a celora care neagă existenţa libertăţii; după aceştea din urmă, omul, prin insăşi natura sa, nu poate ajunge niciodată liber. Prin urmare avem de-a face cu două teorii absolut contradictorii şi senzaţionale, pe care, cred eu, ar trebui să le studiem cu mai mare atenţie.

Dacă cineva m-ar întreba care dintre cele două teorii îmi place mai mult, recunosc că m-ar pune într-o încurcătură, fiindcă atît una cît şi cealaltă îmi sunt aproape. Dar pentru că cei mai multi dintre prietenii mei vorbesc cu prea mare lejeritate despre libertate, fiind foarte siguri de existenta ei, m-am gîndit să trec de partea cealaltă a baricadei şi să aduc argumente în favoarea ideii că omul nu poate fi niciodata liber.